Indianul alb

Indianul alb de Ioan Cherecheş

Abia încheiată luna de miere, tânăra pereche, venită din cealaltă margine de ţară, găsi o gazdă binevoitoare chiar pe strada Sevastopol, de unde se ajungea la mare fără nici un mijloc de transport. Casa era cochetă şi bine îngrijită. Curtea se sfârşea cu o plasă de sârmă ce proteja cei câţiva coţi de răsaduri de mărar şi pătrunjel de apetitul celor două găinuşe curtate de bărbătuşul lor pestriţ, cu ciocul şi pintenii galbeni, cu coada arcuită şi creasta dreapta şi roşie ca focul. Sub coroanele celor doi caişi, cu scoarţa răzoasă, acoperită din loc în loc de mărgele de răşină stacojie, găseai întotdeauna tihnă şi răcoare. Proprietăreasa, o bătrânică mică, grăsuţă, cu faţa rotundă, fără riduri, sfida prin risipa de energie şi bună dispoziţie senectutea celor 75 de ani. Cu toate acestea, ea nu-i „asasina” pe tinerii musafiri, aşa cum se întâmplă cu majoritatea bătrânilor claustraţi între pereţii şi gardul casei, cu poveştile ei lungi şi banale. Totuşi, printre picături nu s-a putut abţine să nu se destăinuie cu mândrie că unicul ei fiu era căpitan de vapor şi ancora în portul Constanţa doar de câteva ori pe an. Toată ziua, mai ales când tinerii erau acasă, îşi vedea de singurătatea ei. Ştia că la începutul căsniciei bărbatul şi femeia au atâtea uriaşe nimicuri să-şi spună, încât în acest duet de flăcări dintre pleoapele şi buzele lor nu mai era loc pentru nimeni. Seninul cerului, nisipul şi marea, răsăritul şi apusul soarelui, liniştea cuibului din strada Sevastopol, toate la un loc alcătuiau un adevărat paradis în care tânăra pereche îşi petrecea vacanţa fără să-i fie teamă de biciul divin că se înfruptau din mărul oprit.

Într-o după-amiază, tânăra femeie se întinse pe pânza arcuită a şezlongului, lenevind sub umbra caişilor. Bărbatul, cu pielea tăbăcită de atâta soare, se aşeză la masă, răsfoind ziarele şi revistele cumpărate în drum spre casă. Alungată de zăpuşeală, bătrâna stătea retrasă în camera ei răcoroasă, unde lumina nu putea pătrunde prin ferestrele orbite de ţesătura deasă a draperiilor înflorite.

Soarele se apropie de hotarul celeilalte jumătăţi de lume, dar văpaia lui persista topită în aerul dobrogean. Ca o alintare, femeia îşi rugă soţul să citească cu glas tare. Legănată de reverberenţa uşoară a glasului ce cobora şi urca în cadenţa versurilor din pagina literară, o cuprinse o dulce aţipire sau poate pleoapele se închiseseră amăgite de extazul unui sărut închipuit, sau poate de oboseala ce o adunaseră în lungile ceasuri de joacă în potopul de lumină amplificat de scânteierea oglinjoarelor de pe fruntea fiecărui val. Privirea bărbatului de lângă ea se prelinse pe trupul femeii şi, zâmbind ştrengăreşte, întrerupse lectura şi se ridică cu intenţia să o sărute. În clipa aceea se auzi poarta şi fâstâcit ca un licean se retrase la locul lui. Cel ce intrase era un bărbat trecut de cincizeci de ani, potrivit de statură, în uniformă de marinar. Auriul treselor ce inelau manşetele bluzei aminteau, celor familiarizaţi cu lumea valurilor, de înălţimea treptei pe care urcase în ierarhia marinărească. Nu era deloc grăbit. Dacă n-ar fi avut servieta ai fi putut crede că fusese doar până la colţul străzii să-şi cumpere ţigări şi, nepresat de alte îndeletniciri, zăbovea cu plăcerea de gospodar asupra palmei de loc din faţa casei. Îşi aşeză cascheta pe servietă şi, sprijinindu-se de gărduleţul din şipci, admira îndelung înghesuiala ciorchinilor de trandafir ce drapa cu sângeriu catifelat cele două ferestre ale casei. Privirea i se opri apoi asupra rândului de crini cu mugurii subţiri şi delicaţi ca nişte degete de prinţese înmănuşate în alb, cu o tentă stacojie, de unde şi renumele de – imperiali. Mai aveau nevoie de o singură noapte ca ei să se deschidă şi să domnească peste mica împărăţie până când sceptrul autorităţii va fi preluat de regina nopţii. Ca o ironie a soarelui, cu tot renumele aristocratic, cele două împărătese ale lumii florale nu sunt decât nişte cenuşărese faţă de atotputernicul trandafir, care dintotdeauna a determinat blazonul şi fineţea celebrelor parfumuri. La o şchioapă de răzor, gura-leului şi ochioasele margarete, simple şi comune ca nişte fete de cartier, trăiau în bună vecinătate cu băţoasele dalii crescute ca nişte prăjini, mai înalte decât gardul, cu feţele de petale cât nişte farfurii vişinii spicate cu alb, care, de dragul de-a fi privite, cochetau cu toţi trecătorii. În colţul opus, un mănunchi de trestii înghesuite unele într-altele, ca nişte plebee la un bal patrician, tânjeau cu frunzele aplecate de uscăciune la sălbăticia deltei, de unde bărbatul care le privea le adusese de mult, pe când era tânăr, fără poleiul de la tâmple şi umbrele bătrâneţii, aripi de păsări migratoare ce aveau de străbătut cale lungă până să se aşeze pe chipul lui.

Bărbatul le îmbrăţişa cu privirea şi se minuna de forţa scurgerii timpului. Când plecase în cursă, zăpada era stăpână pe grădiniţă şi acum, la întoarcere, găsea un adevărat colţ de rai care, chiar dacă nu se putea compara cu parcurile şi grădinile celebre pe care le văzuse de-a lungul şi de-a latul pământului, găsea în fiecare petală, în fiecare tulpiniţă, acea unică şi extraordinară senzaţie de a fi acasă. Şi în tihna clipelor de desfătare, privirea dădu ocol grădiniţei, mângâind şi dezmierdând fiecare floare ca şi cum şi-ar fi alintat iubita, reîntâlnită după o lungă absenţă. Întârzie asupra mănunchiului de trestii, de care îl legau amintiri de neuitat. Oftă şi, apucând cascheta şi servieta, porni cu paşi uşori în lungul curţii, aşteptând ca bătrâna lui mamă să-i iasă în cale. Pe neaşteptate zări trupul femeii lungit moale pe pânza şezlongului. Galbenul costumului, nufărul ale cărui petale se odihneau peste sânii încă neîmpliniţi, părul despletit ce curgea pe lângă rama de fag, ca rămurelele salciei plângătoare, profilul chipului prelung, înfrumuseţat de arcul delicat al frunţii, cu genele lungi îmbrăţişate de pleoape adormite, conturau fidel imaginea dăltuită în gândurile nou-venitului. Ca o undă de şoc îi cutremură întreaga fiinţă şi îi împietri paşii. Chipiul şi servieta îi căzură din mână. Liniştea chipului se sparse, dezvelind o mască stranie în ai cărei ochi larg deschişi pluteau transfigurări halucinante şi demente. „Ea e! Ea e!”… bâiguiau obsedant buzele, îmbrâncind trupul înainte. Din câţiva paşi ajunse sub caişi şi fără de veste, cu o forţă nebănuită, braţele marinarului ridică femeia cu şezlong cu tot vorbind aprins, cu glasul tremurat şi sugrumat de un deznădăjduit plâns ce mocnea de ani. „Am ştiut că într-o zi ai să vii. Eşti a mea de acum. N-am să te mai las de lângă mine”, monologa rotind frumosul trup prin aer ca într-o libaţie de fericiri nemărginite.

Tânărul bărbat sări de la masă, îl înşfăcă de piept, strigând ameninţător: „Ce te-a apucat domnule? E soţia mea”. În clipa în care ultimul argument urma să fie pecetluit cu pumnul, bătrâna stârnită de larma de afară trecu pragul şi vorbele ei domoli furtuna ce se iscase sub caişi.

– Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat Valerian? zise ea alarmată, iuţind cât putu paşii îngreunaţi şi prinzându-l de braţ.

El nici nu întoarse capul ca şi când nici nu auzise, ca şi cum în afară de chipul pe care-l privea nu mai exista nimic. Bătrâna insista să-i explice că tânăra este căsătorită şi împreună cu soţul ei au venit la mare şi stau în gazdă la ea. Uşor, cu o grijă de părinte ce îşi aşază în pătuc copilul adormit în braţe, coborî şezlongul cu tânăra femeie ghemuită de spaimă şi uimire. Cu capul plecat, cu braţele atârnând, epuizat, marinarul părea un om sfârşit. Abia când întâlni privirea mamei, umbrele clipelor de rătăcire începură să dispară de pe chipul lui.

– Vino, dragu’ mamei, în casă. Pari zdrobit de oboseală şi, luându-l de braţ ca pe un om bolnav, dispărură în oaza de răcoare şi calm.

Bucuria bătrânei de a-şi vedea fiul din nou acasă se transformă într-o disperată îngrijorare, fiind convinsă, după cele petrecute în curte, că el nu mai era în toate minţile.