Oameni de nicăieri

Oameni de nicăieri de Marin Radu Mocanu

I

Oraşul, pierdut parcă în liniştea surdă a câmpiei, doarme ultimele ore ale nopţii; luna, ascunsă după perdeaua groasă de nori plumburii, dă somnului adâncul binemeritat. Dinspre gară se propagă câte un şuierat de mărfar, iar din câte-o curte, lătrat spart de câini; dinspre pădure, pe unde se scurge leneşă apa râului Vedea, se revarsă aer răcoros şi foşnet de frunze răscoapte; lângă ea, marcând marginea de sud a oraşului, spitalul, luminat de sus până jos, întreţine, paradoxal, viaţa… Ai crede că războiul încă nu s-a sfârşit, victimele lui căutându-şi fărâma de speranţă în privirea obosită a infirmierelor vârstnice, văduve şi ele, declarate ori bănuite. Se mai văd lumini tocmai peste câteva străzi, ca nişte ochiuri de felinare suspendate deasupra străzilor, la etajele superioare ale morii celei mari, care macină grâu în trei schimburi; i se zicea „Lidia”, dar, acum, oamenii nu-i mai zic astfel, îi zic „Descătuşarea”, aşa, între ei, ca să nu mai audă şi alţii. Se feresc unii de alţii, deşi toţi par a gândi şi simţi la fel. În trecere, se iscodesc întâi cu privirea, apoi dau din cap în semn de salut, şi se mai privesc peste umăr, ca cei mici.

În zori, oraşul se pune în mişcare; se scoală primii gospodari de pe la margini, care pleacă cu carele scârţâind la câmp şi se mai întorc în seară, cu ele pline de verzituri; apoi părăsesc curţile grădinarii, care se îndreaptă grăbiţi, cocoşaţi de cobiliţe, spre piaţă. Încep să apară, apoi, ucenicii de meserii şi prăvălii, frecându-se pe la ochi şi trăgând conspirativ dintr-un muc de ţigară; funcţionarii primăriei şi ai serviciilor comunale pleacă cu soarele sus, fără grabă. Când ţăranii de prin împrejurimi ajung în centrul oraşului, apar şi negustorii în pragurile prăvăliilor, pipăindu-se pe pântece şi aruncând priviri suspecte pe sub sprâncene; vând fără preţuri, la tocmeală, pe toţi banii, pe care-i aruncă în sertare fără fund. Parcă au ceva amărui în cerul gurii şi nu spun de frica clienţilor. La amiază, când pavajul se-ncinge, aruncă cu donicioarele de porţelan apă rece şi inspiră adânc aerul răcorit, după care se aşează cu braţele pe spătarul scaunului şi citesc, temători, ziarele. Fumegatul pipelor şi trabucurilor lasă să se înţeleagă, pentru cine-i urmăreşte, neastâmpărul ce le aleargă prin cap şi prin inimă. Sirena de la „Descătuşarea”, care anunţă schimbul, îi sperie, ca pe copii visul urât. Căruţele cu marfa proaspătă nu-i mai interesează aşa mult, ca altă dată, le lasă în seama băieţilor de prăvălie.

Gardienii umblă de capul lor, care prin cârciumi, care după câte-o vădană, nu-i mai interesează nici pe ei, nimic, în afara traiului lor de azi pe mâine. La negustori şi patroni nu se mai apleacă de mijloc, abia dau din cap când trec prin faţa lor. Ca să nu se zică, totuşi, că nu-şi fac datoria, mai „agaţă” din când în când vreun ţigan pe care-l duc la poliţie, zbiară la el şi-l ţin două-trei zile la beci, după care-i dau drumul cu alai, de pun în picioare tot târgul.

Când se iscă vreo gâlceavă din mulţime, la percepţie sau la piaţă, dispar ca iepurii după focul de armă. Cei înstăriţi şi cu peceţi liberale sau ţărăniste se vaită de nesiguranţă, de lumea pe dos!”, mai izbucneşte câte unul, cu nasul roşu-vânăt de băutură şi răutate ascunsă, făcându-se, apoi, nevăzut pe străzile lăturalnice.

Oamenii, de la o vreme, se zgârciseră la vorbă, ca şi cum ar fi ştiind toţi de existenţa vreunui răufăcător, şi le-ar fi fost teamă să nu se afle de la vreunul dintre ei. Şi-acasă căutau urechi străine prin încăperi sau prin curţi. Barem faţă de copii, oricât de mici, nu mai scoteau o vorbuliţă de multă vreme. Până şi câinilor le interziceau să mai latre în voie. Singurul om care putea vorbi, ca şi-nainte, orice, era Ene, unul din măturătorii centrului oraşului. Începuse şi el să lucreze pe pofte, dar tot temeinic, zicând că tot nu se mai ocupă nimeni de ei, de când cu „pelerinajul” de pe la primărie, că, zicea, peştele de la cap se strică, şi el fiind coada mai are vreme. Mai zicea că măturătorii, ca el, pot fi mâine şi primari, dacă se tot schimbă atâta, că el nu ţine cu nimeni, şi împarte dreptatea ca pe vremea lui Pericle. Nu ştia cine era sau cine fusese acest Pericle, că, întrebat odată, a răspuns că a fost un neam de-al lui care a vrut mai de mult, înainte de război, să facă scăpaţi nişte săteni arestaţi pentru că omorâseră un câine boieresc, şi care fusese împuşcat în cap şi agăţat de turla bisericii, ca să-l vadă toţi.

Lumea se cam ferea de el, acum, şi vorbea săracul mai mult de unul singur, prin faţa prăvăliilor, de unde se pomenea ori cu câte-o bancnotă de un milion, ca să tacă, ori cu câte-o găleată cu apă-n cap. Dar el şi-ntr-un caz şi în celălalt îşi vedea nepăsător de drum şi nu tăcea până nu se plictisea de propriile-i vorbe, care erau cam aceleaşi în fiecare zi.

În timpul lui de concediu pleca la urma vitelor geambaşirilor spre Dunăre sau peste munţi, de unde venea plin de bani şi pe care-i bea, cu toţi beţivanii oraşului, într-o săptămână.

La amiază, centrul îşi trăgea obloanele până ce toropeala se stingea în umbra caselor cu etaje şi-n cea a castanilor de pe strada gării; tot aici, pe capra trăsurii, trăgeau câte-un pui de somn cei câţiva birjari, în aşteptarea vreunui tren dinspre Roşiori sau Zimnicea; se mulţumeau chiar cu beţivul ieşit din cârciumă cu lăutarul după el, pornit să scoată la ulucă toată strada pentru a vedea de ce grozăvii este el în stare, ce viaţă fericită poate avea omul când uită de nevoi şi griji, mai ales când liota de copii aleargă în urma trăsurii ridicând praful peste case.

Către seară, când soarele se lăbărţa şi-şi pierdea din tărie, străzile şi centrul se animau iarăşi; elevii liceului teoretic şi cei ai şcolii normale luau în picioare, cu treabă ori nu, strada centrului şi aleile grădinilor publice. Cei din ultimele clase, băieţi şi fete, se uitau până către seară pe băncile dintre boscheţi renunţând la zeama lungă şi cartofii fierţi de la cantină. Pe mulţi, părinţii, ţărani mai înstăriţi, îi retrăseseră de pe la şcoli până se mai lămuresc vremurile, scăpând de drumul săptămânal cu carele pline de bucate pentru gazde. Nunţile se împuţinaseră şi ele, ici, colo câte una în familie, pentru a salva onoarea câte unei fete, iar ţiganii lăutari se mutaseră în oborul de vite, cântând pe câte un rachiu sau o tabacheră de tutun. În rest, nimic. Orice mariaj ar fi putut da naştere la tot felul de suspiciuni şi bănuieli, orice proprietar, negustor, geambaş, mijlocaş, cu fete mari la uşă, s-ar fi gândit întâi la soarta averii, la rotunjirea ei şi nicidecum la ciopârţire. Gândurile înaripate ale tinerilor, puritatea sentimentelor lor de dragoste trebuiau să aştepte înfrigurate în cămara fricii şi nesiguranţei. Şi ce să aştepte? Şi cât? Un an, doi, trei? Şi pe urmă?…