Cleveral

Cleveral de Alcaz

Cleveral,
Cavaler al Mesei Rotunde

„De necrezut!”, intitula The Guardian reportajul său.
„Descoperire extraordinară” era titlul articolului de fond al lui Daily Telegraph.
„Adevăr sau ficţiune?”, se întreba, cu litere de o şchioapă, New York Times.
Celelalte ziare, din lumea întreagă, decorau prima pagină cu poze de tot felul şi cu titluri enorme, destinate să atragă curioşii, adică cititorii.
„Stonehedge intrigă din nou omenirea”, la Washington Post.
„Renaşterea regelui Arthur”, la Corriere de la Sera.
„A fi sau a nu fi”, la Le Monde.
„Sfântul Graal redescoperit”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Nu numai ziariştii de pe întreaga planetă anunţau evenimentul, dar şi oamenii de ştiinţă, din toate domeniile, se repezeau la Stonehedge, să constate „de visu” că nu este o nouă escrocherie a autorilor de farse, ca la 1 aprilie, sau de exploatare a naivităţii credulilor. Printre ei, şi celebrul arheolog Thomas Blake, care-şi părăsi în grabă cercetările din Iran.

Hotelurile din comitatele Dorset, Somerset şi Hampshire erau pline, ca şi camerele din spălătorii, iar cetăţenii închiriau tot ce aveau disponibil, devenind B&B peste noapte.
Venerabilul Thomas Blake fu primit la Winterborne Stoke de către un fost coleg de facultate, care-şi făcea un punct de glorie, găzduind o personalitate mondial respectată.
– Ce se întâmplă, de fapt, în realitate, dear Alec?, se interesă Thomas.
– Dragul meu, toate ziarele urlă că s-a găsit un cavaler din vremea regelui Arthur.
– Cavaler al mesei rotunde?
– Aşa se pare.
– Mumie?
– Nu. În carne şi oase… ca mine şi ca tine!
– Vreun fachir, în căutare de senzaţional!
– Aşa a crezut toată lumea, dar acum începe să creadă.
– Prostimea a fost dintotdeauna credulă. În zei, de când s-a ridicat pe labele din spate, până în zilele noastre, când a trecut la Iisus, Mohamed, Buddha, Shiva şi la mai ştiu eu cine!
– Dar ăsta este în carne şi oase!
– Aşa e mai convingător!
– Şi îmbrăcat în veşminte de acum aproape două mii de ani!
– Pe care le găseşti la fiecare anticar isteţ!
– Specialiştii le-au analizat! Nu sunt de-acum, ci într-adevăr de zeci de secole.
– Câte zeci?
– Cincisprezece-douăzeci. S-au cercetat veşmintele lui, de la ţesuturile din in până la părţile metalice, care-i asigurau protecţia.
– Protecţie contra cui?
– Împotriva celor ce atacau regatul lui Arthur… Aşa povesteşte el.
– Ah! Cavalerul este şi vorbitor?
– Da. Într-o engleză arhaică, dificil de înţeles, dar autentică, după spusele istoricilor şi filologilor.
– Bun şmecher, deci!
– Nu crezi nimic din toate astea, Thomas?
– Bineînţeles că nu!
– Atunci, pentru ce ai mai venit?
– Din curiozitate ştiinţifică. Dar şi din dorinţa de a-l demasca pe acest impostor, care reuşeşte numărul lui de prostire a lumii întregi.
– Şi dacă nu este un impostor?
– Văd că până şi tu, my dear, te-ai molipsit!
– Ia şi tu contact cu el!
– Pentru asta am şi venit.

Alec îl privi îndelung, apoi vru să schimbe discuţia:

– Thomas, încă o picătură din elixirul ăsta?
– Chiar mai multe, pentru că este excelent. De unde-l ai?
– Nu ştiu dacă eşti la curent, dar eu am moştenit de la bunul meu tată, printre altele, şi 35 la sută din capitalul unei distilerii de whisky din Scoţia. Asta-i o mostră din producţia de acum douăzeci de ani.
– Pot să plec şi eu cu câteva sticle?
Alec se porni pe râs:
– De acord, dar cu condiţia de a mă ţine la curent, înaintea tuturor, de rezultatele cercetărilor, care te-au adus aici.
– Promis!
– Când începi?
– Astăzi. Unde se află?
– La spitalul din Salisbury, unde este supus la toate testele ADN şi altele, pe care ştiinţa actuală le-a pus la punct.
– Aş vrea să văd şi eu ce tehnici s-au mai inventat pentru a distinge un om normal de un impostor.
– Mergi, deci.

După o oră, Thomas se prezentă poliţiei, care păzea spitalul din Salisbury, mai numeroasă decât cea de pe pista de lansare de la Cap Canaveral. Şansa lui a fost unul dintre comisari, care auzise de celebrul arheolog.

– Trebuie să ne înţelegeţi, Domnule profesor, i se adresă comisarul, dar vedeţi câtă lume s-a adunat în faţa spitalului, ca să-l vadă pe cosmonautul venit din altă epocă, nu de pe altă planetă!… Ha, ha, ha!

– Înţeleg, înţeleg, îl asigură Thomas. Pot vedea şi eu pe cosmonautul Dumneavoastră?
– Desigur. Tocmai a terminat ultimele analize.
– Şi?
– E real, Domnule profesor.
– Puteţi să mă conduceţi până la el?
– Urmaţi-mă, vă rog.
După cinci minute, marele arheolog se găsi în faţa lui Cleveral, nume cu care acesta se prezentase medicilor. Un tânăr de 27-28 de ani, încă gol puşcă în patul lui de spital, lăsând să se vadă o musculatură impresionantă. Dar ceea ce l-a frapat pe Thomas erau ochii de un albastru deschis, larg deschişi, în care se putea citi în acelaşi timp o naivitate de copil şi o inteligenţă matură. Fără să-şi dea seama, Thomas se simţi atras de această privire şi de întrebarea ce i se citea în ochi.

– Cleveral, începu el, eu sunt profesorul Thomas Blake, specializat în cercetări arheologice.
– Arheologice?, pronunţă cu greu tânărul, într-o engleză veche. (Pentru uşurinţa povestirii, vom utiliza limba modernă).
– Da. Studiul trecutului îndepărtat.
– Trecutul cui?
– Al omenirii. Al civilizaţiilor trecute, de când omul a apărut pe pământ.
Cleveral se destinse şi începu să râdă, ca un copil.
– Ha, ha, ha! Adică de la Adam şi Eva!
– Mda, acceptă Thomas, numai că povestea cu Adam şi Eva rămâne o poveste… frumoasă, de acord, dar ireală… ca orice poveste.
Ochii tânărului interlocutor îşi pierdură subit albastrul pur şi naivitatea, pentru a deveni de un albastru închis şi ameninţători.
– Cum să fie poveste, când este scrisă în Sfânta Biblie?
– Ai citit-o?, îl întrebă Thomas.
– Bineînţeles! De altfel, este singura scriere pe care am citit-o şi răscitit-o în viaţa mea. Am auzit că mai erau şi altele, dar mie-mi era suficientă această carte sfântă… mai ales Noul Testament.
Thomas îl privi îndelung.
– Şi cine te-a învăţat să citeşti?
– Călugării. Toţi tinerii nobili trebuiau să ştie a scrie şi a citi.
– Tu erai un nobil?
– Bineînţeles.
– L-ai cunoscut şi pe Parsifal?
– Ha, ha, ha! Nu ştii cum îl cheamă şi vrei să-ţi răspund!
– Dar cum îl cheamă?… Pardon, îl chema?
– Perceval! De unde ai scos tu un Parsifal?
– De la Wagner, murmură Thomas.
– Nu cunosc… Perceval, Lancelot şi cu mine eram cei trei favoriţi ai regelui.
– Arthur?
– Arthus… iar le încurci.
Bravo!, îşi zise Thomas. Tânărul este bine pregătit, dar rămâne marea întrebare.
– Bun, Cleveral, am înţeles. Dar cum ai ajuns tu aici, în lumea noastră, după atâtea sute de ani?
– Mai precis, după 1500 de ani! Asta a fost voinţa lui Merlin!
– Ah, celebrul vrăjitor!
– Aici ai nimerit. Da, el era marele druid, care l-a pus pe tron pe Arthus şi pe care l-a susţinut şi apărat tot timpul.
– Da. Îmi aduc aminte că Merlin l-a ajutat pe Arthus să scoată din stâncă sabia tatălui său, fapt ce reprezenta dreptul la moştenirea tronului. Parcă sabia asta se numea Escalibur?
– Iar le încurci! Excalibur se numea… Kaledfwich, cum îi spuneam noi.