Proză – Marina Ţvetaieva

Proză de Marina Ţvetaieva

PREFAŢĂ

„Care dintre poeţii, de faţă sau din trecut, nu e negru, şi pe care dintre poeţi – nu l-au ucis?”
Puşkinul meu
„O, să nu-mi cerţi nemăsura…”

1

Scriitorul e al unei literaturi – şi o produce. Cazul şi cadrul îşi aparţin reciproc. Fiecare e înaintea celuilalt, îl condiţionează pe celălalt. Poetul intră în tipare, dar le mai şi sparge. El se reaşează în temeiul lui. Pentru a fi, o cultură se face necontenit. E de un anume fel şi se mărturiseşte mereu altfel. Cunoscutul păşeşte – în imprevizibil.

Suntem mereu tentaţi să reproiectăm ultimul segment asupra întregului drum parcurs. Istoria unei culturi se comprimă astfel într-un unic fel de a fi, monolitic, statuar. Nu e mai puţin adevărat că dominantele de până azi pot fi captate şi fără a exclude surpriza de mâine. Istoria se integrează în tipologie. Prezenţele personale îşi deconspiră şi câte o faţă suprapersonală. Fără acest revers nu ar exista limba, psihologia, cultura unei naţiuni; şi nu s-ar recunoaşte nici o naţiune ca atare. Avem de biruit, astfel, un specific calcul şi diferenţial, şi integral. De la deosebiri la ase-mănări, dus-întors, rămâne şi pentru istoricul literar o lungă cale de parcurs.

În minte cu atâtea prealabile integrări, ne-am putea întreba: care să fie semnul distinctiv al literaturii ruse, până unde o cunoaştem? Care – numitorul comun în măsură să-i acorde o comunitate interioară, distinctă de a altor literaturi?! Orice răspuns e pândit de riscul simplificării, întrucât transformă prea multe stări de suflet difuze în gând prea riguros circumscris. Să nu-l ocolesc totuşi, numindu-l: somaţia morală. De la întemeietorii acestei poezii şi proze, până la cei mai demni urmaşi recenţi ai lor, dăm peste aceleaşi întrebări obsesive în jurul cărora se rotesc scriitorii şi pe care le ascut până la ultime consecinţe pentru sine şi pentru prezumtivii lor cititori: cum trăim?, cum să trăim?, cum să trăim pentru a ne face mai buni?, şi ce înseamnă a fi buni?, şi cum putem onora fărâma de umanitate din noi?! În literatura rusă coercitiva linie estetică demarcaţională trece între bine şi rău; chiar şi atunci când relaţia lor e dilematică. Constrângerea la opţiunea morală e marea lecţie artistică a marilor scriitori ruşi. Această opţiune însufleţeşte toate nuanţele – e însufleţită de ele. Detaliile sunt covârşite de un radicalism al năzuinţei. El poate genera şi inflexibilitate: multe vieţi şi opere stau sub semnul setei de mântuire, nu obligatoriu religioase. Prin cărţile lor scriitorii clamează salvarea. De aici şi fuziunea neobişnuită dintre biografie şi creaţie. Vinovaţi fără vină, Crimă şi pedeapsă, Ce-i de făcut? sunt titluri de cărţi tipic ruseşti. Neîncrederea în estetism alimentează numeroase valori estetice. Literatura rusă e obsedată de morală şi filosofie, istorie şi politică – de Condiţia umană, deşi titlul nu-i al unui roman rus. Ea îi urmăreşte pe artiştii ruşi. Adepţii nefisurării fiinţei şi conştiinţei omeneşti i se pot încredinţa literaturii ruse.

Maximalismul etic poate să nimerească în capcane proprii. Nu le-au evitat nici scriitorii. Dar sunt capcane şi capcane. Cele simple sunt cele simpliste, schematice, dogmatice: incapacitatea realizării convingerilor afişate. Un program poate fi însă nu numai compromis, ci şi exacerbat. Premisele absolutizante se bifurcă în consecinţe penibile ori fascinante. Din acelaşi punct te poţi prăbuşi sau înălţa. Un excesiv care oferă puţin – dezamăgeşte. Captează, în schimb, unul care îşi depăşeşte intenţiile.

Literatura rusă iradiază dintr-un nucleu patetic. Miezul ei incandescent e comparabil cu un imperativ categoric al eticii. Când se războiesc cu o moralitate, scriitorii ruşi invocă totdeauna o altă moralitate. Cei mediocri şi cei excepţionali scriu tot în numele unor idealuri. Dostoievski a reformulat parabola biblică: fii ca focul sau ca gheaţa – niciodată călduţ! Orice extremă e preferabilă mediocrei soluţii prudente. Aurea mediocritas e pentru scriitorul rus – o efectivă mediocritate. El preferă să fie fierbinte sau rece, înfierbântat şi faţă de făpturile lui îngheţate. Vrea totul sau nimic. Îşi imaginează paradisul şi infernul în confruntare directă, fără vreun mijlocitor purgatoriu catolic. Nu recunoaşte decât înălţări şi prăbuşiri. Uneori se înalţă tocmai cel care se prăbuşeşte. Uneori diavolul e cel mai bun prieten. Uneori suferinţa – chezăşia iubirii.

2

Câte un poet se întâmplă să domine o întreagă literatură. Supremaţia lui Puşkin nu o va contesta nici un rus. După el, nimănui nu i-a mai trecut prin minte să se compare cu el. Puşkin e Everestul. Năzuieşti spre el, nu-l atingi decât cel mult în câte o fericită clipă a vieţii. E şi bine găsită, şi adevărată vorba potrivit căreia din Mantaua lui Gogol au purces atâţia. Dar şi lui Gogol nu altul decât Puşkin i-a oferit subiectul atât pentru Revizorul, cât şi pentru Suflete moarte. Puşkin rămâne Alfa şi Omega. Viaţa fiecărui scriitor rus e modelată „puşkinian”. Întreaga creaţie literară rusă, şi nu numai literară, se află de peste două secole într-un neîntrerupt impact cu el. În pilda lui îşi are originea şi precumpănirea stihiei poetice în proza cea mai severă. De la el citire a fost menţinută unitatea prozei cu poezia, a epicului cu liricul, a clasicului cu romanticul. Sub aceste raporturi, literatura rusă nu s-a scindat în opuse, decât doar potrivit unor delimitări convenţionale. Sub compartimentările şcolăreşti de suprafaţă persistă o identitate puşkiniană: poetică, lirică, romantică. E vorba de un suflu romantic de profunzime, pe care, spre a nu-l confunda cu un curent sau cu o manieră, am preferat să-l numesc: patetic. Deosebiri de gen şi istorice, opţiuni individuale, de temă sau stil, se topesc într-o aceeaşi matcă a înaintării. Puşkin şi-a numit poemul Evgheni Oneghin – „roman”; Gogol şi-a numit romanul Suflete moarte – „poem”. Simbolica înfrăţire va traversa literatura unui secol extraordinar, „de aur”, cu toate osmozele lui. Poeţii vor scrie proză, prozatorii vor face poezie. Ei se vor manifesta, consecutiv sau concomitent, clasici şi romantici, romantici şi realişti, descendenţi din Epoca Luminilor şi exploratori ai unor inedite tenebre. Lermontov şi Nekrasov, Fet şi Tiutcev, Turgheniev şi Goncearov, Dostoievski şi Tolstoi desfid încadrările riguroase, promovează fluenţa, trecerile şi amalgamările. Rezultanta – o unitară unicitate la nivelul fiecărei opere; şi a întregii literaturi. Individualul face joncţiunea cu generalul, peste capul particu-larismelor. O aceeaşi capacitate liber integrativă la cele două extreme, una trecând în cealaltă. Temeiul? Viaţa. Criteriul? Omul.

Dar în secolul al XX-lea? Cehov îşi numeşte câte o tragedie – „comedie”, „dramă”, „scene”. În simplitatea lor ele sunt dezarmant de complexe: când le citim, când le privim, ne cuprinde râsul-plânsul. Trei poeţi, fiecare cu mijloace proprii, trasează direcţii şi acaparează urmaşi: Blok, Maiakovski, Esenin. Dar poate fi înstrăinată de poezie – Înfrângerea (Fadeiev), Armata de cavalerie (Babel), Donul liniştit (Şolohov)?! Starea patetică se revigorează pe temeiuri noi. În modalităţi inedite ea străbate din nou literatura. Inclusiv acea literatură despre care s-ar putea ca deocamdată nimeni să nu se rostească – după vorba maiakovskiană – „în gura mare”. Există poeţi recunoscuţi şi cunoscuţi. Mai sunt însă şi poeţi cunoscuţi de unii şi necunoscuţi (nerecunoscuţi) de alţii. Dintre atâţia poeţi ai începutului de secol XX am putut extrage mai sus pomenita treime oblăduitoare, pe ai căror componenţi – atât de diferiţi – prea puţini aveau să-i conteste. În a doua pătrime de veac reducţia devine mai riscantă. Dar, alături de mulţi alţii, o prezenţă împătrită ni se impune din pricina comunităţii relative a individualităţilor alcătuitoare. În conştiinţa publicului ele au intrat două câte două sau toate patru laolaltă: Ahmatova, Pasternak, Mandelştam, Ţvetaieva. Comparaţia la îndemână e cea dintre poete, fiecare de o rară anvergură. Lirica feminină rusă n-a cunoscut niciodată personalităţi comparabile cu Ahmatova şi Ţvetaieva. Dar chiar de la antica Sappho rare au fost şi în poezia lumii apariţiile de acest nivel. În secolul al XIX-lea, în orice caz, cititorii nu au prea fost răsfăţaţi de ele. Marile excepţii de rigoare sunt autoarele de limbă engleză, Anne, Charlotte, Emily Brontë şi Emily Dickinson, Virginia Woolf şi Iris Murdoch.