Vacanță la Toronto

Vacanță la Toronto de Alcaz

1.

– Alo! Mă numesc Christian Thomas şi am văzut că m-aţi căutat la telefon!

Pauză, după care:

– Ascultă,vulpe bătrână! Te-am sunat acum şapte luni, ca să te felicit de Anul Nou. Şi tu mă suni abia acum?

Altă pauză, dar de data asta din partea mea.

– Paul?… Paul Simionescu?… Piticuţu?

– Chiar el. Văd că-ţi mai funcţionează creierul mic… că ăla mare, mai bine nu vorbim! Ţi-am pus o întrebare, dacă ai observat!

– Da. Te sun abia acum, pentru că abia acum am văzut.

– Când ai ajuns acasă?

– Exact.

– Dar pe unde ai umblat timp de şase luni?

– Acolo unde lucrez.

– Şi unde lucrezi, dacă nu sunt prea indiscret?

– În Africa.

– Africa e mare, dacă-mi aduc aminte bine.

– În Coasta de Fildeş, dacă ai auzit de ea!

– Mai este fildeş pe acolo?

– Da. Din import. Ca în majoritatea ţărilor africane, elefantul a rămas un dinozaur, uitat de sute de ani.

– Din cauza vânatului?… A climei?…

– Din cauza pădurilor… adică a fostelor păduri. Dacă mai ţii minte, elefantul este un produs al pădurilor, păduri care nu mai există în ţara asta decât ca plantaţii de cacao, cafea, cauciuc natural, bumbac şi multe altele. În care elefantul nu mai are loc.

– Interesant. Şi junglele prin care se plimba Tarzan, urlând şi sărind din copac în copac?

– Adresează-te fabricanţilor de mobilă din Suedia, Italia, Franţa şi de mai ştiu eu unde.

Încă o pauză.

– Şi ce faci tu în Coasta de Fildeş, dacă nu sunt indiscret?

– Eşti, ca de obicei! Dar îţi răspund, fiindcă eu sunt cu educaţiune. Lucrez pentru Naţiunile Unite.

– Conţopist, vânzător de iluzii?

– Exact.

– Şi ce vinzi?

– De toate. Şi tot ce ştie să facă ONU.

– Coordonezi toate astea?

– Cam aşa ceva.

– Cum se zice? Rep… Ah, parcă „rep. rez.”, nu?

– Bravo… Reprezentant rezident.

– Adică şeful celor care reprezintă organizaţiile Naţiunilor Unite: ăia cu sănătatea, cu agricultura, cu industria, cu educaţia şi cu atâtea altele?

– Chiar aşa.

– Bine plătit?

– Nu mă plâng… Şi tu? După numărul de telefon, parcă ai fi prin Canada?

– La Toronto.

– Ca?

– Ca medic. La clinica universitară, unde sunt şi profesor.

– Bine plătit?

– Ca şi tine.

– Spune-mi, Paulică, de unde ai căpătat tu numărul meu de telefon?

– De la Dumitrache.

– „Căcărează”?

– El. L-am întâlnit la Bucureşti, acum un an. De unde avea el numărul tău de telefon nu mi-a spus?

– Eu i l-am dat, tot la Bucureşti, când ne-am întâlnit la „Fetiţa”, colegul nostru Pamfil. Dar nu m-a sunat niciodată.

– Cum tu erai pe undeva prin Africa, era normal.

– Oricum, „Căcărează” nu era colegul care-mi lipsea.

– Adevărat. Era reclamagiu… ca turnătorii de pe timpul lui Ceauşescu.

– Nu m-a interesat. Trecutul a rămas trecut. Nu-l mai poţi schimba. Prefer să privesc în viitor.

– Totuşi, e trecutul nostru.

– Al naţiunii. Naţiunea copilăriei noastre.

– Să ştii că nu s-a schimbat prea mult. Eu mă duceam mai des, la părinţii mei… Dar de când s-au prăpădit, anul trecut, nu mai am nici o tragere de inimă.

În pauza următoare, voiam să-i mulţumesc pentru telefon şi să-i caut pe ceilalţi care mă sunaseră. Dar Paulică al meu a continuat:

– Spune, Creştine, ce program ai tu pentru vacanţa pe care am înţeles că ai început-o?

– Mi-am închiriat o maşină şi am de gând să revăd locurile care m-au atras în Franţa, în Elveţia şi în Italia… şi nu mai ştiu pe unde mă vor duce dorinţele.

– Cu soţia?

– Ea s-a stins acum cinci ani, de ciroză hepatică.

– Ah, condoleanţe!

– Mulţumesc.

– Şi de atunci?

– Singur. Şi tu?

– A mea nu vrea să facă ciroză hepatică!

– Cu toate eforturile tale, ca medic?

– Şi ea este medic, aşa că ştie cum să se apere. Şi se mai apără şi în spatele celor doi îngeraşi pe care mi i-a făcut cadou.

– Felicitări!

– Mulţumesc. Tu nu ai?

– Nu.

– Ascultă, Creştine, tu ţii să revezi locurile pe care le cunoşti, de când ai plecat, în ’91. Nu vrei să cunoşti şi altele?

– De pildă?

– De pildă, Canada.

– Unde-i asta?

– Pe undeva pe lângă Polul Nord. Dar acum este vară şi zăpada nu a coborât din munţi.

– Aveţi şi munţi?

– Avem de toate. Chiar şi mare, mai încolo.

– Mersi, la Abidjan am marea la un pas.

– Care mare?

– Mă rog, oceanul… cel Atlantic, dacă mai ţii minte.

– Şi noi îl avem… ca şi pe celălalt, zis Pacific. Deci, te aşteptăm cu drag la Toronto, eu şi Margot.

– Ca celebra regină a Franţei?

– Ca ea, dar mai cuminte… Ca şi Jimmy şi Peter.

– Copiii?

– Ei. Îţi plac copiii?

– Îi adoram.

– Dacă vii şi-i cunoşti pe ai mei, n-ai să-i mai adori…

– Mă tentezi!

– Azi este miercuri. Te aştept vineri la aeroport.

– Eşti…

– Ştiu. Te aştept la ora 16.20. Ca să mă recunoşti, am să ţin un trandafir galben în mână.

– Te-ai ţicnit şi…

Dar nu l-am mai auzit, pentru că mi-a trântit telefonul în nas. Să-l mai sun o dată? Inutil, nu va răspunde!