De la Iași la Ierusalim și înapoi

14,80 lei

De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (eBook) – Leon Volovici

Golește
ISBN: EB9786065940062 Categorie: Autor: Anul apariției: 2011 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

O confesiune şi o meditaţie despre mediul evreiesc din România de după al doilea război mondial, pornind de la propria experienţă şi biografie a autorului, în prezent conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Având ca nucleu un dialog cu tânărul filozof Sandu Frunză, de la Universitatea din Cluj, cartea reconstituie viaţa evreilor din Iaşi (oraşul natal al autorului), de după război, adolescenţa în perioada stalinistă, dilemele şi reflecţiile stimulate de opţiunile mediului evreiesc din România în noile condiţii de după război, având de ales între integrarea în viaţa socială şi intelectuală românească marcată de tentaţia şi pervertirea comunistă sau, dimpotrivă, alternativa stabilirii în Israel.

O semnificativă parte a cărţii se concentrează asupra evoluţiei acelor intelectuali evrei care au părăsit România în perioada ceauşistă, dificultăţile şi dramele adaptării la o nouă ambianţă culturală, ca şi complexa relaţie cu mediul şi cultura în care s-au format.

Pe parcursul a câteva decenii, amintirile şi reflecţiile autorului reconstituţie, dintr-un unghi inedit şi foarte personal, mediul universitar ieşean, ca şi universul spiritual al intelectualilor israelieni originari din România.

De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi de Leon Volovici

Leon Volovici: Înainte de a-mi pune tu prima întrebare, vreau să te intreb eu ceva: ce anume urmăreşti cu aceste dialoguri cu intelectuali evrei? Şi de ce m-ai ales tocmai pe mine? Pentru că ne-am cunoscut la Ierusalim şi ne-am împrietenit?

Sandu Frunză: Mă interesează traiectoriile unor intelectuali evrei care au trecut prin momentele esenţiale ale istoriei româneşti contemporane, dar şi profilul spiritual al comunităţii evreieşti. Ştiu că reprezinţi ramura laică a evreimii din România, iar pe mine, cum ştii, mă interesează o istorie prin vieţi paralele ca ilustrare concretă a istoriei comunităţii evreieşti şi a istoriei relaţiilor dintre evrei şi români. Să începem cu câteva date biografice, un fel de trecere în revistă a principalelor date care crezi că ar trebui să se constituie în reperele unei biografii.

Tendinţa mea este de a nu-ţi oferi o autobiografie, nici nu-mi dau seama în ce măsură ar prezenta interes pentru altcineva, ci de a evoca oameni şi întâmplări din viaţa mea în măsura în care au vreo semnificaţie pentru evoluţia comunităţii evreieşti din Iaşi din care provin, în condiţiile războiului şi în perioada comunistă. O să mă refer la datele mele numai din acest punct de vedere. De altfel, datorită preocupărilor mele din ultimele două decenii legate de istoria contemporană a evreilor din România şi în general din estul Europei, tind să îmbin lecturile pe tema asta cu un fel de reflex de a „testa” concluziile mele sau ale altora, prin referire la propria mea biografie, să verific în ce măsură aceste analize, studii istorice care există sunt confirmate de propria mea experienţă şi în ce măsură experienţa familiei mele evreieşti, atât cât o cunosc eu, are semnificaţie în raport cu acest destin colectiv.

După acest prolog, să începem, înţeleg că nu mai am nici o scăpare. Sunt născut la Iaşi, cum ştii, în ´38, într-o familie de evrei stabilită de vreo patru-cinci generaţii la Iaşi. Tata se trăgea dintr-o familie de evrei refugiaţi în Moldova, cu un secol în urmă, goniţi de pogromurile din Ucraina sau care fugeau de luarea cu arcanul în armata ţarului. Serviciul militar dura, în anumite perioade, până la 25 de ani. Mulţi evrei, mai ales cei săraci, treceau Nistrul, treceau Prutul şi se refugiau în primul rând în Moldova. Dinspre partea mamei, istoria este asemănătoare, străbunii ei venind din Polonia, aflată tot în graniţele imperiului ţarist. Ca majoritatea evreilor din Moldova, e vorba de o familie de ashkenazim, din ramura est-europeană sau, cu un termen care are puternice conotaţii negative chiar şi în mediile evreieşti occidentale, Ostjuden, adică evreii din est. E o întreagă istorie cu această denumire devenită stigmat. A existat multă vreme un antagonism foarte acut între evreii din Occident, mult mai devreme emancipaţi, modernizaţi şi „europenizaţi”, şi evreii din est, cu o proporţie mare de populaţie săracă, străini de normele civilizaţiei occidentale, mai legaţi de tradiţie, mai religioşi, mai închişi în mediul lor, atât din motive impuse de imperiul ţarist, dar şi din auto-izolare în comunităţi tradiţionale, foarte legaţi de cultura idiş, dispreţuită în Occident. E fascinant să urmăreşti cât de mult l-a atras această lume pe Franz Kafka, în răspăr cu dispreţul grosolan afişat de tatăl lui, care ţinea să se identifice cu modelul şi gusturile evreului burghez occidental.

Ca să revenim pe tărâmul nostru, evreii din Moldova erau, fireşte, mai apropiaţi de modelul tradiţional hasidic şi idişist al evreilor din est, în timp ce evreii din Muntenia au tins mereu spre un model occidental, chiar dacă nu şi l-au asumat întocmai.

Părinţii mei erau, deci, Ostjuden. De bunici îmi amintesc vag, au murit când eram foarte mic. Erau vorbitori de limba idiş, ştiau româneşte, dar era o limbă română destul de „idişizată”. Părinţii vorbeau bine româneşte dar limba idiş era în continuare limba lor de comunicare. Cu noi, cu copiii, vorbeau şi idiş şi română şi noi eram de acuma generaţia care răspundea în româneşte, deşi ni se vorbea în idiş foarte des. Era oarecum un fel de egalitate între limba română şi limba idiş, copiii, adică generaţia mea, preferând, datorită şcolii şi a mediului, limba română, dar ştiind perfect idiş, cel puţin la nivel pasiv, în sensul că înţelegeau tot şi vorbeau prost. Cum era şi cum este şi cazul meu.

Erau oameni foarte modeşti, cu foarte puţină şcoală, mai degrabă săraci, deşi erau în jur oameni mult mai săraci. Bunicul şi tatăl meu, ca şi unul din fraţii lui, au fost fierari şi potcovari. Mama era cea care îngrijea de casă şi copii, fireşte. Relaţia lor cu iudasimul era mai degrabă tradiţională, fără o frecventare asiduă a textelor religioase. E iarăşi o caracteristică a mediului popular evreiesc din Moldova: slăbeşte treptat legătura cu o trăire cu adevărat religioasă a iudaismului, dar păstrează în modul cel mai firesc tot ce ţine de tradiţie: sărbători, respectarea Shabatului, a prescripţiilor care ţin de caşrut, dar fără o rigoare excesivă. E un fenomen foarte interesant: dispar la această evreime din Moldova formele totale, radicale de religiozitate, numărul celor foarte religioşi e în scădere, de la o generaţie la alta. Majoritară este populaţia tradiţional religioasă, cu tendinţe de integrare în societatea românească, dau nu prin renunţarea sau pierderea identităţii evreieşti, chiar dacă limba idiş dispare la unii, mai ales în clasele mai înstărite. Rămâne această formă care e foarte caracteristică pentru evreii din Moldova, aş spune chiar din România, ţinând totuşi seama că evreii din Transilvania au o istorie diferită.

În cazul familiei mele, mama era păzitoarea menţinerii unei vieţi tradiţional religioase. A ajuns în Israel la bătrâneţe şi îi urmăream reacţiile în faţa diverselor medii evreieşti religioase originare din diferite colţuri ale Europei, dar şi din Orient. O surprindeam uneori foarte iritată de excesele dogmatismului religios. Ea le considera excese. I-am auzit şi pe mulţi alţi bătrâni veniţi din România spunând că „tot ce e exagerat nu e bun”, chiar aşa spuneau. Stricteţea în respectarea prescripţiilor şi bigotismul erau percepute ca expresie a unui fanatism reprobabil. Pentru că evreii din România au ajuns la un fel de modus vivendi al relaţiei cu tradiţia religioasă care de fapt îndulcea ascuţişurile şi formele prea riguroase de respectare a tradiţiei. De pildă, ea, care era tradiţional religioasă, nu înţelegea de ce religioşii ortodocşi din Israel consideră că nu ai voie să vorbeşti la telefon sâmbăta. Ceea ce pentru un religios ortodox e un lucru cât se poate de firesc. Nu vorbeşti la telefon decât dacă viaţa cuiva e în pericol. Mama mea, ca şi majoritatea evreilor, nu concepea aşa ceva, şi chiar spunea, cu un fel de umor involuntar: de ce s-ar supăra Dumnezeu că eu vorbesc cu băiatul meu sâmbăta la telefon? Ceea ce era un punct de vedere de bun simţ. Adică, ce are El de pierdut dacă ea vorbeşte cu băiatul ei la telefon? Folosim telefonul numai pentru că e o distanţă între noi, nu pentru că vrem să încălcăm un comandament. Am dat un exemplu aşa, mai nostim, pentru a înţelege aceste contraste.

Şi tu crezi că ortodocşii „exagerează”?

Eu nu aparţin lumii evreieşti religioase şi nu cred că eu trebuie să apreciez dacă „exagerează” sau nu. Pentru mine problema e alta: această lume religioasă vrea să-mi impună şi mie modul ei de viaţă şi relaţia ei cu iudaismul. Mie, adică majorităţii evreilor din Israel. Dar şi asta pot să înţeleg, pentru că evreul ortodox nu concepe alt mod de fi evreu. Ceea ce nu pot să înţeleg şi să accept este capitularea majorităţii în faţa modelului lor. Inacceptabil este monopolul ortodox asupra căsătoriei, asupra definirii oficiale a evreităţii şi altele. Dar sunt probleme foarte complicate şi greu de rezolvat. Să mai avem răbdare câteva generaţii…

Ca să închei paranteza, cam acesta este profilul mediului evreiesc din care mă trag.

Cred că această relaţie a evreului cu religia se datorează şi mediului creştin care are o relaţie asemănătoare, adică suficient de exterioară cu biserica.

Poate nu exterioară, ci moderată. Bunul simţ, moderaţia au un rol important. Pentru un om radical religios, ortodox, bunul simţ nu e un criteriu, dogma e mai importantă. În mediul majoritar, dimpotrivă, bunul simţ şi măsura prevalează. Asta nu înseamnă că religiozitatea lor e superficială. Dimpotrivă. Mama mea, de pildă, era profund religioasă, de o religiozitate simplă, esenţială şi fără dubii. Dar asta nu contravine unei tratări moderate, „selective”, rezonabile a restricţiilor cerute de tradiţie. Păstrezi tot ce ţine de tradiţie în măsura în care nu contravine unei înţelepciuni pragmatice şi nu face ca respectarea comandamentelor să devină o corvoadă sau un supliciu şi să tulbure micile sau marile bucurii ale vieţii.

Cum se manifesta religiozitatea mamei tale?

Mama păstra cu evlavie Shabatul şi sărbătorile importante. În copilărie asistam impresionat la cere-monialul de aprindere a lumânărilor de vineri seara şi a rugăciunii deasupra sfeşnicelor aprinse. Îşi acoperea faţa cu mâinile şi plângea rugându-se încetişor. Sigur, e o scenă clasică în lumea evreimii hasidice din estul Europei, eternizată de picturile şi desenele lui Chagall. E şi expresia unei relaţii speciale, directe şi individuale cu Dumnezeu. Dar tot în această lume exista o relaţie mistică cu cei morţi, cu evidente elemente de magie, la nivel popular. Relaţie pe care, în cazul mamei mele, am observat-o foarte de timpuriu. Înaintea unei schimbări decisive în viaţa familiei sau în situaţii primejdioase, şi au fost multe în biografia ei şi a noastră, apelul ei prim era la mama ei care nu mai trăia. Ea era chemată să o ajute.

Mama care nu mai era printre cei vii? Este o practică obişnuită la evrei?

Nu e o practică, ci o credinţă care se exprima în acest fel în situaţii dramatice. S-a întâmplat să fiu foarte bolnav şi mama a fost cuprinsă de spaima că mă pierde. Vedeam ce face: lua lumânări, pleca la sinagogă sau chiar la cimitir, la mormântul mamei ei, se ruga şi îi povestea ei că e un moment foarte greu şi că ea trebuie să o ajute. În lumea hasidică, puterea morţilor şi a mormintelor e mare. De regulă e vorba de puterea ţadicului de dincolo de mormânt. Dar mama conta mai mult pe intervenţia magică a mamei ei. Fusese o femeie foarte religioasă şi bună, iar acolo, pe lumea cealaltă sau în cer, oriunde se află ea, continuă să aibă grijă de copiii şi nepoţii ei. Cine, dacă nu ea? Dumnezeu are grijă de toţi, dar de familia ta, de tine, de copiii tăi cine, dacă nu ea, să se îngrijească?… Hai să facem o pauză.

O paranteză, pe aceeaşi temă. Spre sfârşitul anilor ´70, am început să colaborez la „Revista Cultului Mozaic”, stimulat de redactorul-şef de atunci, Victor Rusu, un evocator minunat al târgului evreiesc din Moldova, în cazul lui – Botoşani.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “De la Iași la Ierusalim și înapoi”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii