Mircea Eliade – Anii tulburi: 1932-1938

Mircea Eliade · Anii tulburi: 1932-1938 de Mihaela Gligor

Motto:
Simpatia faţă de Legiune a fost indirectă, prin Nae Ionescu, şi
n-a avut nici o influenţă în gândirea şi scrierile mele¹.

INTRODUCERE

Trecutul politic al lui Mircea Eliade şi presupusa influenţă a acestui trecut asupra operei sale ştiinţifice a constituit în ultimii ani punctul de plecare al multor controverse, numeroşi cercetători din întreaga lume ocupându-se cu analiza acestor aspecte. Cu toate că suspiciunile şi acuzele la adresa lui Eliade s-au înmulţit, viaţa şi opera lui nu trebuie interpretate (doar) pe baza opţiunilor sale politice, simple simpatii din tinereţe şi fără a se ţine seama de contextul istoric care a făcut posibile aceste simpatii.

Orientarea spre extrema dreaptă a unor importanţi intelectuali români din perioada interbelică a fost şi este un subiect mult discutat în România şi în mediile culturale din străinătate. Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu şi alţii sunt atent analizaţi în ultimii ani tocmai datorită acestei „alunecări spre extrema dreaptă”. Vina lor morală nu poate însă fi pusă la îndoială. Ea a fost la fel de mare ca şi aceea a altor hommes des lettres contemporani lor care, din diferite motive, s-au lăsat convinşi de o ideologie extremistă, antidemocratică.

Chiar dacă „generaţia lui Eliade, Cioran şi Noica apărea ca prima eliberată de povara unei misiuni politice precise, o generaţie destinată numai creaţiei culturale”, tinerii dorindu-şi să realizeze „o «mare» cultură”², a intervenit politica, iar rezultatul este cunoscut astăzi: cei mai importanţi reprezentanţi ai generaţiei au sfârşit prin a alege, politic, (extrema) dreapta sau (extrema) stânga, opţiuni la fel de nocive. Însă, pentru a înţelege preferinţele politice ale tinerilor intelectuali va trebui să ţinem seama de contextul politic şi de modelele care au contribuit la formarea lor. Iar „recuperarea şi reintegrarea mesajului generaţiei de la ’27 trebuie făcute în funcţie de criterii alternative şi complementare. Numai astfel vom înţelege pe fiecare dintre reprezentanţii generaţiei în funcţie de particularitatea fiecăruia şi de măsura identificării cu ceea ce depăşeşte opţiunea individuală”.³

Analizând doar cazul lui Mircea Eliade, este limpede că angajamentul lui faţă de o virulentă şi criminală formă de fascism (aşa cum era Mişcarea Legionară) este o gravă eroare morală. Dar în acea perioadă mii de alţi intelectuali şi milioane de oameni aparent normali (oameni simpli, fără pregătire intelectuală) au aderat la legionarism. Însă implicarea lui Eliade în extrema dreaptă românească nu înseamnă mare lucru comparativ cu implicarea altor membri ai generaţiei sale (Mihail Polihroniade, Mihai Manoilescu, Constantin Noica). În anii ’30, Eliade era un începător pe scena culturală, neimplicat în politică (nu favoriza nici un partid, dimpotrivă, scria critic la adresa tuturor), era un necunoscut în raport cu adevăraţii lideri ai Legiunii.

Trebuie precizat încă de la început că Eliade pleda pentru neimplicarea politică şi credea în puterea intelectualului de a schimba lucrurile; aceste aspecte, alături de ortodoxism (care va ocupa un rol important în discursul lui Eliade din anii ’30, aşa cum vom observa în continuare) au avut un rol important în orientarea lui spre dreapta. Pentru că, aşa cum afirmă şi Sorin Alexandrescu, într-o primă fază „Eliade pledează pentru neangajare politică, tocmai pentru a putea salva spiritul critic şi creativitatea intelectualului”.⁴

Analizăm, în cele ce urmează, articolele politice⁵ ale lui Mircea Eliade din anii ’30 şi încercăm să concluzionăm, pe baza lor, dacă Eliade a fost sau nu susţinător al Mişcării Legionare, naţionalist şi antisemit. Admitem că Mircea Eliade a scris articole de solidarizare cu Garda de Fier, la sfârşitul anilor ’30, că a fost impresionat şi fascinat de extremism prin intermediul „mefistofelicului” profesor Nae Ionescu, dar trebuie spus, de la bun început, că vasta lui operă ştiinţifică nu are nici o legătură cu aceste articole „legionare”. Episodul legionar apare astfel ca un simplu accident, o greşeală temporară din tinereţe, fără nici o legătură cu restul creaţiei lui.

Supunând analizei gândirea politică a lui Eliade putem observa că aceasta a evoluat în timp sub influenţa lui Nae Ionescu şi indusă fiind, probabil, de curentele politice la modă în epocă. Dacă la începutul anilor ’30 el respingea fascismul, analizând articolele saleulterioare observăm că s-a apropiat treptat de Garda de Fier, în favoarea căreia a făcut afirmaţii din ce în ce mai loiale. Într-un articol din 1935⁶ el invoca ecuaţia privitoare la egalitatea dintre „valorile universale” şi „valorile specifice”, o formulă care nu poate fi acuzată de fascism, şi care revine apoi ca laitmotiv până în 1937.

Însă Eliade nu este singurul mare creator din epocă acuzat că s-ar fi lăsat antrenat în politică. Contemporani cu el au fost, de exemplu, Martin Heidegger, Céline, Giovanni Gentile, Papini, Drieu la Rochelle, în ale căror scrieri politice şi mai puţin politice găsim idei întâi neoromantice, pe urmă extremiste, foarte similare cu cele ale lui Eliade, fie că e vorba de fantezia organicistă a renaşterii naţionale prin spirit şi destin, de omul nou, viril, simplu, mântuit, de respingerea unei decadenţe percepute a modernităţii etc. Exemplul lui Martin Heidegger a fost cel mai analizat în ultimii ani. Sein und Zeit (1927) nu este o lucrare fascistă, cum poate ne-ar face să credem un culpabilizator total ca Victor Farias⁷, ci o foarte importantă operă filosofică. Însă ea conţine unele concepţii pe care Heidegger le-a dezvoltat mai târziu într-un context politic radicalizat şi care s-au încadrat foarte bine în ideologia oficială nazistă. Să luăm ca exemplu noţiunea de Entschlossenheit (rezoluţie), care este criteriul lui Eigentlichkeit (autenticitate) şi care, în contextul fenomenologiei existenţiale din Sein und Zeit, se aplică fiecărui individ în parte. Însă tot această Entschlossenheit, tot această voinţă de autenticitate este invocată de Heidegger în cuvântarea lui inaugurală ca rector al Universităţii din Freiburg în 1933⁸, în care „vocaţia” studenţimii germane este subsumată urmării necondiţionate a Führer-ului, ca de fapt întregul destin al poporului german.

Am invocat acest exemplu pentru a putea pune astfel întrebarea dacă în ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade nu putem sesiza nici o paralelă între conceptul central de autenticitate prezentat mai întâi personalizat⁹, şi pe urmă pus în slujba „mântuirii neamului”, aşa cum apare în articolele politice scrise în anii ’30?

Pentru că, aşa cum consideră Florin Ţurcanu, „zona de contact dintre gândirea şi opţiunile politice ale lui Eliade se situează de fapt în mai multe articole din 1936-1938, apărute în ziare şi săptămânale, unde oferă o explicaţie în acelaşi timp generală şi personală a epocii în care trăieşte”.¹⁰

Volumul de faţă¹¹ îşi propune să surprindă legătura dintre Mircea Eliade şi extrema dreaptă românească, analizând doar articolele politice publicate de el în presă între anii 1932-1938. Nu avem în vedere un demers monografic, ci intenţionăm să clarificăm problema posibilei apartenenţe a lui Mircea Eliade la Legiunea Arhanghelul Mihail urmărind câteva teme¹² care sunt dezvoltate exclusiv în articolele sale şi, tangenţial, în romanele sau lucrările scrise în perioada interbelică. Opera ştiinţifică şi literară a lui Mircea Eliade nu face obiectul prezentei lucrări. De asemenea, nu facem referiri precise la opţiunile politice ale lui Eliade după plecarea din ţară¹³. Am lăsat deoparte răspunsul la ancheta De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, apărut în Buna Vestire în 1937, tocmai pentru că Eliade a declarat că nu-i aparţine¹⁴.

Nu avem pretenţia că am epuizat subiectul, dimpotrivă, lucrarea de faţă încearcă să prezinte, prin analiza articolelor incriminate, legătura lui Eliade cu „mişcarea de pământ şi sânge” care a dominat viaţa politică interbelică. Volumul este departe de a fi perfect. De altfel, aşa cum spunea Eliade, „să nu încerci niciodată să faci un lucru perfect. Fă-l doar cât de bine poţi, şi publică-l!”¹⁵. Paginile care urmează respectă îndemnul eliadian.