Cele 60 de nume ale iubirii

Cele 60 de nume ale iubirii de Tahar Lamri

Un imn al iubirii

Scriitor şi intelectual algerian, italian naturalizat, Tahar Lamri se naşte în oraşul Alger, din Algeria, pe 24 decembrie 1958. Se stabileşte în Libia în 1979, unde rămâne până în anul 1984 şi îşi finalizează studiile în Drept, cu specializare în Rapoarte internaţionale. Lucrează în calitate de traducător la Consulatul Franţei în Bengasi, apoi se transferă în Franţa şi ulterior în Italia, din anul 1986, la Ravenna.

Cariera literară a autorului Lamri începe în Italia, unde scrie scurte povestiri în limba italiană. În anul 1994 produce o videopoveste cu titlul „La casa dei Tuareg” („Casa Tuaregilor”), prezentată la Teatrul Rasi, din Ravenna, şi textul piesei de teatru „Wolf o le elecubrazioni di un kazoo” pentru Ravenna Teatro. În iunie 1995 câştigă Premiul secţiei de narativă al primei ediţii a Concursului literar Eks & Tra cu povestirea „Solo allora sono certo potrò capire” („Doar atunci sunt sigur că voi înţelege”), care explorează contradicţia migrării din Africa spre Europa. Din anul următor, face parte din juriul Premiului Eks & Tra şi, cu ocazia celei de-a cincea ediţii, în anul 1999, scrie una dintre primele şi cea mai importantă analiză critică despre literatura emigraţiei „E della mia presenza, solo il silenzio. Una riflessione lunga cinque antologie” („Şi despre prezenţa mea, doar tăcerea. O analiză lungă cât cinci antologii”).

În acest text exprimă ideea limbii italiene ca o limbă neutră, în care Europa raţiunii, Mediterana pasiunii şi a inimii ar putea convieţui, în care scrierea, ca element, ar putea uni ceea ce istoria a despărţit. În analiza sa literară imediat următoare a reluat şi a aprofundat această idee, luând în considerare numărul deloc neglijabil al operelor incluse în literatura emigraţiei. Multipla sa activitate atinge diferite domenii şi se bazează pe povestiri, pe reprezentaţii teatrale şi pe colaborări muzicale. În 1997, împreună cu grupul muzical I. Metissage şi cântăreaţa de origine napolitană Teresa De Sio, scrie textul „La ballata di Riva” pentru CD-ul „Metissage”. Spectacolul teatral „Il pellegrinaggio della voce” („Pelerinajul vocii”) a fost prezentat în 2001, la Santarcangelo di Romagna, în cadrul recenziei Eirene. Interpretat chiar de către Lamri, în anul 2008, spectacolul a fost mai apoi în turneu prin Italia, în Europa şi în America. În anul 2006, câteva dintre povestirile autorului Lamri, deja apărute în diferite reviste şi antologii, au fost reunite în unica sa carte pe care a publicat-o până în prezent „I sessanta nomi dell’amore” („Cele 60 de nume ale iubirii”), roman epistolar editat de Fara Editore în 2006, reeditat de Traccediverse în 2007 şi Mangrovie în 2009. Cu această operă a câştigat Premiul literar Internaţional al secţiei de naraţiune Città di Anguillara şi Premiul Microeditoria de Calitate, la cea de-a treia ediţie a Recenziei de Microeditorie din Chiari. Colaborează cu Ravenna Teatro, scriind texte pentru piesele de teatru dedicate atât copiilor, cât şi adulţilor şi organizează evenimente împreună cu asociaţia „Insieme per l’Algeria”. Din 2005, este directorul Festivalului Culturii din Ravenna, membru al redacţiei ziarului bilunar „Città Meticcia”, proiect de comunicare interculturală, promovat şi gestionat de asociaţia cu acelaşi nume din Ravenna. A colaborat cu revista „Internazionale”. În ciuda faptului că a publicat un număr destul de mic de povestiri, prezenţa sa în cadrul literaturii italiene a fost semnificativă, participând la numeroase seminare, simpozioane, convorbiri şi întâlniri pe diferite teme, cum ar fi literatura, interculturalitatea şi politica. Profilul polivalent al autorului Tahar Lamri este un exemplu de intelectual în adevăratul sens al cuvântului, pe deplin integrat, care promovează schimbul reciproc între culturi fără a renunţa să ia poziţie, chiar dacă uneori devine incomod, ca urmare a tensiunilor generate de transformările care au avut loc pe ţărmul Mediteranei.

„Cele 60 de nume ale iubirii” este o carte care ne povesteşte despre dragoste, despre puterea cuvintelor şi importanţa comunicării; despre importanţa sentimentelor şi a cunoaşterii reciproce.

Autorul propune un schimb de e-mailuri între doi protagonişti: Elena şi Tayeb, alternând mesajele lor cu povestiri foarte diferite, cu nenumărate „suişuri şi coborâşuri” şi schimbări de situaţii, medii, personaje şi realitate. Nu există continuitate, după cum explică autorul, deoarece fiecare povestire este introdusă într-un moment diferit şi încearcă să atingă sufletul cititorilor în diferite moduri.

Cartea de faţă este, am putea spune, o culegere atipică de povestiri. Fiecare povestire este de sine stătătoare şi îngrijită până în cel mai mic detaliu, atât în ceea ce priveşte lungimea textului, numărul personajelor, cât şi stilul în care este redată.

E-mailurile pe care, pe tot parcursul cărţii, le schimbă Elena – scriitoare de origine italiană care intenţionează să scrie o culegere de texte despre cele şaizeci de moduri în care se poate declina cuvântul „iubire” – şi Tayeb, om de cultură şi studios al limbii arabe, ne povestesc despre începutul unei poveşti de dragoste, o pasiune ce creşte din ce în ce mai mult, a cărei intensitate este întreruptă de povestirile scrise de Tayeb provenite dintr-o Italie în transformare şi o „lume arabă” din ce în ce mai aproape.

Povestea de dragoste dintre Elena şi Tayeb este de o sensibilitate dezarmantă, unde chiar şi salutul final se transformă într-o întreagă poveste: „Un zâmbet plin de încredere”, scrie Elena – „O mângâiere uşoară” – îi răspunde Tayeb.

Dar ceea ce îşi trimit cei doi protagonişti nu poate fi definit doar de e-mailuri: sunt scrisori de dragoste, pasionale, delicate, intense în care cei doi se cunosc, se descoperă, se îndepărtează, se regăsesc şi apoi o iau de la capăt.

„Universul lingvistic” pe care autorul îl construieşte în limba italiană are efectul unui balsam asupra rănilor deschise, adevărate punţi de legătură între bărbaţi şi femei, indiferent de originea lor, şi care mai înainte de toate sunt fiinţe umane.

În afara oricărui discurs despre „Eu” şi „celălalt” se află respectul pentru demnitatea umană, unicul element care ne uneşte pe toţi. Din păcate, este obiectivul de care uităm aproape întotdeauna.

Tahar Lamri este un scriitor, traducător şi eseist de origine algeriană care trăieşte în Italia şi scrie în limba italiană. Este considerat un exponent al aşa-numitei „literaturi a emigraţiei” despre care se vorbeşte atât de mult în ultimul timp în Italia.
Simona Ciobanu

Avant-propos

Pentru mine, a scrie în Italia, ţară unde am ales să trăiesc, a scrie în limba italiană, a convieţui cu aceasta şi a o face să convieţuiască cu alte limbi materne ale mele (dialectul algerian, limba arabă şi, într-un anumit fel, limba franceză) înseamnă a-mi crea iluzia că, în oarecare măsură, mi-am ancorat rădăcinile aici. Rădăcini de mangrove, la suprafaţă, întotdeauna la limită, care despart apa dulce a memoriei de aceea sărată a traiului de zi cu zi.

De aceea a scrie nu reprezintă pentru mine un simplu nomadism, în căutarea unor „păşuni” literare, ci reprezintă un pelerinaj circular, de unde nu lipsesc pierderea, furtul, mirarea, mitul şi, poate, întoarcerea spre mine însumi, sau, în alţi termeni mai precişi, pierderea veşnică a propriei mele identităţi, cultivând în secret, la fel ca şi „marranos” în Spania Recucerită, identitatea primordială, într-un loc dincolo de orice greşeală.

Poate este vorba despre căutarea unui suflet pluralist cu toate implicaţiile lui păgâne. A scrie într-o limbă străină este un act păgân, deoarece, dacă limba maternă protejează, limba străină desacralizează şi eliberează.

Dar se poate oare cultiva iluzia unei identităţi primordiale într-o limbă deja străină? Într-o limbă care îmi aduce încă aminte de primele cuvinte bâlbâite într-însa, la atât de puţin timp de la primele tentative de a învăţa s-o vorbesc, cu tot dinadinsul, spre a ieşi din al meu „Macondo post diluvio”, de obiecte fără nume şi pretenţia de a folosi aceeaşi limbă pentru a descrie sentimentele mele profunde, înşirând cuvinte încărcate de înţelesuri, aliniate în diferite rânduri, dar întotdeauna în stare de veghe, care vorbesc imaginaţiei celorlalţi. Câteodată inclusiv înfruptându-mă din limba dialectelor locale. Nu vi se pare oare că pretind cam mult?

Locuiesc în Regiunea Romagna din 1987, adică din anul în care am ajuns în Italia. În această zonă, mai ales printre persoanele în vârstă, formula de salut cea mai afectuoasă este: „Bată-te ghinionul să te bată!”.

Îmi amintesc, în 2002, cu ocazia Festivalului „AzioniInClementi” din Malo, mă aflam în faţa vilei Clementi, aşteptând să particip la o întâlnire despre literatura migranţilor; lângă mine se aflau două persoane, autohtone, care citeau programul zilei, o persoană a întrebat-o pe cealaltă unde s-a ajuns cu programul, iar aceasta a răspuns: „Este o chestie culturală!” (expresie dialectală: „Xe ʼna roba di cultura!”). Acestea sunt lucrurile care mă fascinează şi mă încurajează să scriu. Aş vrea să-mi duc experienţa migratorie până la acel punct în care voi putea îmbrăţişa dialectele şi de acolo să începem să construim limba italiană împreună cu ceilalţi scriitori italieni. O limbă nouă care să-mi permită, în sfârşit, dezbrăcat de cultura mea originală şi de celelalte culturi care m-au traversat de-a lungul timpului în toţi aceşti ani de pelerinaj (Libia, Egipt, Elveţia, Polonia, Anglia, India), să-mi termin Călătoria – cu „C” mare –, spre a deveni vizibil împreună cu toţi ceilalţi scriitori italieni, dar în afara literaturii italiene clasice, deoarece studiile mele şcolare nu s-au hrănit cu „Promessi sposi” sau cu poeziile poetului Pascoli… toate acestea cu tendinţa unei reconcilieri primordiale. Şi poate nu este doar o întâmplare faptul că textul pe care-l citesc şi recitesc deseori este „Cantico dei Cantici”