Casa din întuneric

33,50 lei

Casa din întuneric (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9786065942028 Categorie: Autor: Anul apariției: 2018 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

„Romanul e captivant, bine scris, în ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de altă parte, e un text elaborat de un cărturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski, făcute în profunzime, temeinic. În consecinţă, e un roman în care simbolurile apar la tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuaţie (…).

Strict tehnic, ne aflăm în faţa unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de iniţiere: tânărul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizează sfâşietor, dramatic moartea prematură a tatălui său, David, pierdut într-un accident de maşină pe Valea Oltului, se află în conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatică, dar intrată în faza unui deficit de căldură umană, mascată prin nervozitate, şi îşi fixează întreaga afecţiune pe fiinţa compensativă a bunicului, Grig, mort şi el spre sfârşitul romanului, şi pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie şi «tată-surogat», căruia, în cele din urmă, protagonistul romanului îi datorează relansarea intelectuală – viitor student în filosofie – şi formarea literară, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-şi-l oarecum fără premeditare sau îndemnuri din afară, ca pe o efervescenţă internă a propriei sale fiinţe.” (Ştefan Borbély)

Casa din întuneric. Ediția 2018 de Aura Christi

„Personalitate complexă, «accentuată» (după psihometria culturală modernă), Aura Christi este, între scriitoarele contemporane, o veritabilă «singularitate canonică», la nivelul individualităţii artistice, pentru ca, în plan naţional, să atingă acea unitate în diversitate la care aspira Mircea Vulcănescu după Marea Unire, eveniment istoric ce adunase între noile graniţe politice particularităţile diverselor provincii care se întâlneau, pentru prima oară, într-un singur stat naţional. (…)
Cine citeşte cărţile Aurei Christi, de la poezie şi proză până la eseistică şi jurnalism, nu poate să nu constate că modelele ei tutelare sunt Dostoievski, Nietzsche şi Eminescu, ultimul dându-i conştiinţa naţională şi profunda receptare muzicală a lumii nu atât prin auz, cât prin privirea de esenţă ontologică: la început a fost ochiul este crezul genezei sale.” (Theodor Codreanu)

Capitolul I

„Dumnezeu vorbeşte nestingherit; dă semne discrete că există”, îşi spuse Matei, grăbindu-şi brusc paşii, de parcă şi-ar fi dorit să fugă de acel gând cuibărit în minte. Dar mai era ceva la mijloc: nu-i plăcea să întârzie, iar el îi promisese maică-sii că se va întoarce în nici o jumătate de oră; pentru el lipsa de punctualitate era echivalentul impoliteţii, dacă nu mai grav, un indiciu de desconsiderare a celuilalt. Închise poarta. Ridică ochii spre cerul cristalin, decupat parcă din unele picturi murale ale acelui straniu hierofant al culorii, Fra Angelico; păsări crude, de culoarea plumbului, se roteau în cercuri inegale, ca şi când ar fi reinventat un fragment de pictură prerafaelită. Se pregătea ceva. Urma să se întâmple ceva anunţat indistinct şi ferm. Puştiul mergea grăbit oarecum – ceea ce nu-l împiedica să contemple peisajul. Era primăvara devreme, bobocii abia se desfăceau; se disipau împrejur un fel de freamăt, o chemare surdă, neclară, un fel de zumzet vag, afund, un miros reavăn şi viu care – înainte de a răscoli văzduhul încordat – îi răvăşea trupul de animal neieşit de tot din adolescenţă.

Matei avea trup puţin. Era înalt, de vreun metru optzeci şi cinci; trăsăturile feţei trase, lipsite de asprime; corp proporţionat, frunte lată, adâncită spre creştet deasupra tâmplelor ample; părul des era de un negru îndârjit; avea sprâncene accentuate, stufoase şi fine, ochi de un albastru intens, lunecat spre gri, nas prelung, fin, cu nări ample, buze late, senzuale, cărnoase, o aluniţă de mărimea unei monede de cinci bănuţi pe obrazul drept, urechi mici despre care taică-său – şi el cu urechi departe de a fi masive – spunea că sunt moştenite, ca şi sensibilitatea exagerată de altminteri, de la Riri; bărbia îi era niţel întoarsă spre buza inferioară (semn de încăpăţânare, probabil), pe mijlocul ei avea un semn din născare abia vizibil. Un Adonis modern. Era îmbrăcat într-un trening albastru, cu guler şi mâneci de un alb ferm, la plecare îşi pusese în grabă adidaşii şi o scurtă din cale afară de subţire, kaki, nepotrivită: afară era, totuşi, răcoare. Îşi bălăbănea mâinile de-a lungul corpului lung, aproximativ, ca şi cum ar fi lopătat aerul; barca trupului său era uşoară, ca o ploaie abruptă venită din cerul încins, terminată cu o zăpuşeală persistentă.

În faţă se întindea o fâşie de pădure; mai avea de mers până la ea vreo zece minute, nu mai mult; îi plăcea acea parcelă, fiindcă ea delimita spaţiul menit locuirii: dincolo de dunga formată de stejari, arţari, plopi şi alţi copaci bătrâni, puternici, începea, cel puţin pentru el, o altă lume. Copacii erau dezgoliţi, unde şi unde atârna câte o frunză uscată, scheletică, însă se simţea că totul prinde, încetul cu încetul, viaţă, o viaţă nouă. Drumul era acoperit cu pietriş de un alb murdar. Porţiunea aceasta nu-i displăcea. Era un drum de ţară, tivit pe la margini cu vile, case la curte, grădini, conace. În curând va păşi pe asfalt, va trece de lacul care începea nu departe de acest nod al şoselei ce şerpuia spre benzinărie, de unde drumul se bifurca: un fir ducea spre localitatea propriu-zisă în care Matei se mutase cu maică-sa şi cu Grig, bunicul lui, iar celălalt, în direcţia capitalei. Cerul era senin, la orizont însă se iscau – în turme bine organizate, neuniforme – nori gri, deveniţi ameninţători. Nouri prevestitori de ploaie. Ajunse la intersecţie; acolo fâşia de copaci se termina; coroanele erau ca nişte schelete ce dau culoare – deci, o doză de fiinţă – vidului. Se forma un spaţiu gol, adăstând. Şi porţiunea asta o iubea. Pentru farmecul ei prevestitor, pentru liniştea cu iz de stranietate, săgetată, când şi când, de ţipătul păsărilor ce se întorceau acasă sau de şuieratul roţilor vreunui vehicul; maşinile ajunse în acest punct, nu se ştie din ce motive, încetineau. Tot pe dreapta crescu ca din pământ – atât de absorbit era de aerul primăvăratic, încât observă cu întârziere – benzinăria. În curând ajunse la băcănie. Salută politicos şi rece, înclinându-şi un pic capul în faţa vânzătorului. Tejgheaua era proaspăt ştearsă; se vedea asta după urmele de umezeală lăsate pe suprafaţa ei acoperită pe ici-colo cu zgârieturi abia observabile. Mirosea a levănţică şi a liliac. Aha. Pe colţ, în dreapta sus, ardeau două lumânări de un mov intens sub un vas ce reprezenta un soare negru în care fusese turnată un pic de apă amestecată cu uleiuri volatile, folosite, după cum ştia Matei, în diverse terapii. Se auzi un sfârâit; zgomotul crescu. Patronul se apropie de soarele negru şi turnă în minusculul vas oleacă de apă, apoi picură din sticluţele de-alături uleiuri; avea gesturi lente, calculate, experte, ca şi când ar fi iniţiat el însuşi acest ritual. Sfârâitul, fireşte, încetă de îndată. Urmărind gesturile proprietarului, Matei ceru două pâini; erau suficiente pe câteva zile, dacă nu pe o săptămână, pentru cei trei membri ai familiei; în familia lor se mânca puţină pită.

Straniu, deşi taică-său plecase dincolo de aproape un an, obiceiurile Naidinilor rămăseseră cvasiintacte, de parcă, prin constanţa lor încăpăţânat inventivă, acestea aveau senzaţia că stăpânul casei şi al acelui cuib familial urma să revină de la o zi la alta, dacă nu de la o clipă la alta. Puştiul plăti cele două pâini şi, uitând să ia restul, dădu să iasă din încăpere, când fu strigat de un bărbat:
– Tinere domn, vino, te rog, auzi Matei o voce joasă, plăcută, identificată repede: îi aparţinea unui bărbat trecut de cincizeci de ani, a cărui prezenţă o remarcă abia în acea clipă. Stătea nu departe de tejghea, lângă un raft plin cu băuturi alcoolice, situat în dreapta. Ţinea în mâini o sticlă de Black Label. Hm, cum de nu-i remarcase prezenţa mai devreme? Mirarea tânărului era firească.
– Mda, mulţam fain, zise Matei, schiţând un zâmbet larg, discret.
– Ai venit de curând aici, spuse bărbatul trecut de cincizeci de ani.
– De două săptămâni parcă, răspunse şovăind junele. Surâse. N-avea simţul timpului. Vânzătorul, între timp, îi întinse restul, precizând că oricum i-ar fi dat banii, când ar fi venit data viitoare. Matei vru să pună monedele în buzunar, dar, vai, o mişcare neatentă şi le scăpă, scuzându-se şi adunându-le de pe jos. Cât de neîndemânatic pot fi, pentru Dumnezeu, scap totul din mâini, sparg, distrug, uit, pierd, bombănea tânărul domn, simţind cum îi roşesc obrajii. Ecoul clinchetului produs de monedele scăpate mai persista în scoica urechilor.

Când termină să adune banii mărunţi, Matei îl fixă pe bărbatul care îl întorsese din drum. Nu-i făcea plăcere că a revenit pentru atâta lucru: hm, nişte amărâţi de trei lei cincizeci şi şase de bani. Apoi era fâstâcit din cauza stângăciei sale; nevăzute şopârle de un roşu intens i se zbăteau la tâmple. În schimb, nu-i displăcea – abia acum realiza acest lucru – că fusese chemat cu apelativul „tinere domn”. Evident că în cazul în care la scenă ar fi asistat taică-său, David, oho, l-ar fi dojenit, în mod cert, pentru risipă, cum făcea de obicei până să…

Bărbatul trecut de cincizeci era sobru, înalt, mai înalt decât Matei, de vreun metru nouăzeci, poate mai mult, păr cărunt pe trei sferturi, des, frunte amplă, cearcăne accentuate, sinilii, nas subţire, prelung, acvilin, ascuţit la vârf, ochi catifelaţi, despre care Matei îşi va spune şi mai târziu exact ce-şi spusese când stătea în faţa acestui bărbat după ce ridicase monedele: „Parcă îl cunosc de o viaţă!”. Matei deschise larg ochii, de un albastru dens spre gri, şi se taxă de îndată: „Hm, ce prostie”. Apoi, puştiul remarcă liniile ferme ale buzelor pline, frumoase, de carnasier sadea, gaura blândă în bărbia ascuţită, obrajii fermi, proporţiile fără reproş ale acelui trup încă tânăr: era îmbrăcat în pantaloni gri în carouri de un gri mai intens, un pulover albastru, ce-i acoperea coapsele, iar la gât avea un fular roşu cu nişte desene romboidale de un roşu stins, îmbinat cu un bej contrastant. Pantofii gen sport, se vedea, erau de calitate.

– Semion Ruda, se recomandă întinzându-i mâna bărbatul cu voce joasă, plăcută, îmbrăcat în pantaloni gri şi pulover albastru.

– Matei Naidin, răspunse tânărul cu ochi albaştri spre gri. Îmi face plăcere să vă cunosc, adăugă şi se uită la mâinile interlocutorului: degete lungi, subţiri, fine; pe arătătorul mânii drepte domnul Ruda avea un inel din argint masiv, cu imaginea unor semiluni. Probabil e un pianist, îşi dădu cu părerea Matei şi surâse interior.

Schimbară câteva cuvinte, în vreme ce se auzi un zgomot surd, de borcan spart; vânzătorul se înveseli deodată din cauza micului incident şi se scuză:
– Ca să vezi, ce întâmplare de duminică! zise el, completând până să-şi tragă sufletul:
– Ce întâmplare!

Spunea asta cu un ton apăsat, şăgalnic, de parcă s-ar fi întâmplat te miri ce minune. Cei doi nu se arătară din cale afară de deranjaţi. Se uitară amândoi spre tejghea, pentru ca imediat să refacă firul începutului de discuţie. În timp ce ieşeau din prăvălie (aşa îi spunea proprietarul şi vânzătorul magazinului, deşi în afară de pâine, mai avea puţine produse care să justifice denumirea dată, pare-se, în semn de alint mai mult), urmaţi de mesagerii de aer ai mirosului de liliac şi levănţică, Matei îi comunică domnului Ruda că sunt veniţi, el şi maică-sa, Riri Maria Constanţa, plus bunicul său, Grig, din Nordul ţării, unde au avut un apartament cu cinci camere în centrul urbei cu un nume mirosind a vremuri defuncte, Victoria.

– Probabil că nici nu ştiţi unde se află acest orăşel. E drăguţ însă, continuă tânărul. Un banal oraş de provincie, de unde mă bucur că am luat-o la sănătoasa, altfel…

Matei ezită, poticnindu-se la jumătatea frazei şi plecându-şi privirile albastre. Erau în plină stradă. Se stârni un vânt plăcut, un pic şfichiuitor, neaşteptat întrucâtva. Nourii negri de la orizont îşi spuneau răspicat cuvântul. Până mai ieri soarele arsese cu puterea cu care arde când primăvara izbucneşte violent, sagace. Norii se mutaseră, între timp, deasupra, luând-o în direcţia Târgovişte. Matei ridică uimit din umeri: ca să vezi cât de organizat se mişcă! Uită ce spusese adineauri. Urmărea un porumbel gras şi tăcut, ce zbura deasupra capului; auzi distinct bătaia de aripi, mecanicul vuiet de zbor, apoi vuietul scos de un avion ce plutea ca o balenă greoaie la o distanţă nu foarte mare. Aha, prin urmare, aeroportul – îşi spuse pentru nu se ştie a câta oară de când se mutase aici – e în apropiere. În urma păsării de fier, în văzduh, rămânea o dâră sângerândă. Spectacolul era impresionant.

– Altfel ce? se interesă politicos domnul Ruda.
– E mai complicat, remarcă Matei, lăsând baltă porumbelul, avionul, dâra roşiatică şi nostalgia lui taică-său după avioane, şi începând să-şi maseze urechea dreaptă; făcea aşa ori de câte ori sfiala îi întindea capcane. Te pomeneşti că acest porumbel – şi nimeni altcineva – ştie ce vreau! îşi zise interior şi continuă cu vocea tare:
– Mai complicat, repetă, căzând pradă unui gând fugar.

Dar poate totul este în realitate mult mai simplu. Doar că eu de la un timp încoace complic la modul cel mai stupid lucrurile; mă rog, optsprezece ani, vârsta lui nici-încolo-nici-încoace. Naiba ştie. Spunându-şi lucrurile astea în gând, adolescentul îşi ridică umerii laţi, osoşi; pata de pe bărbie i se umezi, ochii îi deveniră aproape gri.

Domnul Semion Ruda îi fixă griul ochilor; Matei nu-şi feri privirile, susţinând blândeţea rotundă a ochilor catifelaţi din faţa lui şi repetând, iarăşi, în gând: Doamne, de unde cunosc eu aceste priviri? Ei, de unde? Bărbatul trecut de cincizeci îi atinse uşor umărul osos, neformat încă, şi-l invită să-i facă o vizită.

– La şapte seara, spuse. E bine? adăugă, fără să-i lase timp pentru gândire.
– E perfect. Dar… Matei se poticni din nou în ezitare, îşi lăsă capul frumos de Adonis pe o parte şi îşi plecă privirile, iar pe urmă începu să-şi frământe mâinile ţinute cu tot cu sacoşă la spate.
– Stau nu departe de voi, e casa din deal, dincolo de lac. În mod sigur ai văzut-o pe muchia colinei. Şi nu o singură dată! De la tine până acolo faci un sfert de oră, nu mai mult, îi ghici motivul îndoielii bărbatul. S-a făcut?
– O.K., spuse tânărul un pic mirat; interlocutorul său era bine informat.

Nu mai vorbiră decât puţin; lucruri fără importanţă, aduse în albia formată între ei cu aerul că pălăvrăgesc despre vremea capricioasă sau despre căderea guvernului. Adolescentul află că domnul Semion Ruda e un istoric al mentalităţilor; ah, da, numele i se părea cunoscut lui Matei. Silabisi în gând: Se-mi-on Ru-da. Matei realiză la un moment dat că îşi potriveşte paşii după cei ai străinului, ceea ce îl irită. Vântul îi sculpta faţa. „Ai grijă să nu răceşti, aiuritule”, i-ar fi spus taică-său, dacă… Se despărţiră la poarta casei Naidinilor. Matei se uită la ceas. Trecuseră mai bine de trei sferturi de oră. De ce o fi întârziat la băcănie? Riri va fi supărată. Trăgând aer în piept, de parcă urma să intre de îndată într-o sală unde va susţine examenul vieţii sale, Matei bătu la uşă. Intră.

– Te-am aşteptat, spuse maică-sa cu voce moale.

Riri nu-i făcu nici un reproş. Nici un gest prin care să-i remarce întârzierea. La o adică, fleacuri sunt toate astea. Grig era plecat. Luară masa în tăcere: salată asortată, friptură de mânzat, cartofi natur, presăraţi generos cu mărar; Matei ar fi preferat sosul de mărar ori tzatziki preparat de Grig. Se tăcea, de altfel, enorm în familia asta. De când se întâmplase accidentul… Dar şi până atunci, vorba multă era prohibită printre Naidini. Cât de dor i se făcea uneori, mai ales serile, de poveştile lui David! Cele ale primului David. Istorii pline de haz, basme româneşti, poveşti ruseşti, inventate sau doar citite de taică-său (profesor de litere) în copilăria lui Matei; nu şi, atenţie, mai târziu. Ah, şi acum totul e terminat, îşi repeta fiul. Mirosea a sfârşit.

Familia Naidin era alcătuită din trei persoane: tatăl, David, mama, Riri Maria Constanţa, şi fiul, Matei David. Tatăl provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi din creierul munţilor. Era un om căruia îi plăcea viaţa; îi plăcea enorm. Fusese artist în prima tinereţe. Despre trecutul de sculptor în lemn al unuia dintre autorii existenţei sale Matei nu ştia, vai, nimic, dar urma să afle mai multe amănunte la timpul potrivit. David. Chefuia. Se vedea adesea cu prietenii, amănunt ce-i displăcea maică-sii – o femeie închisă, tăcută, opusul perechii sale. Existenţa lor de cuplu era menţinută pe o linie de plutire acceptabilă mai mult graţie femeii acestea de o splendidă, odihnitoare mediocritate. Riri Maria Constanţa, profesoară de litere, trecea cu vederea escapadele soţului ei pus pe distracţii. Până la un timp. Nici un părinte şi nici celălalt, în chip inexplicabil, nu aveau – deşi meseria lor oarecum presupunea şi existenţa unei asemenea dimensiuni – vocaţie de părinţi. Investeau cantităţi apreciabile de ştiinţă, căldură, atenţie în învăţăceii lor, mai puţin în propria odraslă – lucru de neînţeles, bunăoară, pentru Matei – un copil retras, de o timiditate castratoare (era expresia folosită frecvent de taică-său), scufundat mereu în lecturi, între altele fie zis, destul de dezordonate.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Casa din întuneric”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii