Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului

18,00 lei

Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului – Cristina Scarlat
Cuvânt înainte de Mircea Handoca
Mai multe cărți publicate de Editura Timpul

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789736129001 Categorie: Autor: Anul apariției: 2022 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Prin 1993-1994 am primit o scrisoare de la Cristina Scarlat, studentă la Universitatea din Iași. Îmi adresa câteva întrebări despre viața și opera lui Mircea Eliade.

De unde mă știa? Cum de mi-a aflat adresa? Probabil că-mi citise cîteva articole sau cărți, auzise că mi-am petrecut aproape un deceniu în intimitatea arhivei scriitorului. Știa o mulțime de amănunte de istorie literară, era la curent cu eseurile și ineditele publicate în «Manuscriptum», «Revista de istorie și teorie literară», «Jurnalul literar», dar mai presus de orice era fascinată de vraja exercitată asupra sa de personalitatea lui Eliade.

Punctul forte al cercetătoarei noastre îl constituie interviurile și prezența lui Eliade pe scenele lumii. În Europa, Asia și America i s-au luat autorului « Tratatului de Istorie a Religiilor » numeroase interviuri. Au fost publicate în reviste și volume convorbiri cu el. Mai au rost alte acțiuni similare? Afirmăm cu toată răspunderea că textele din paginile următoare se citesc cu interes. Istoricii literari din străinătate Mac Linscott Ricketts (America) și Francisc Ion Dworschak (Canada) relatează geneza monografiilor scrise de ei, oferă amănunte din viața lor și judecăți de valoare. Joaquin Garrigós, traducătorul în spaniolă a 15 cărți ale lui Eliade, ne destăinuie taine din laboratorul său de creație. Eliadiștii români Cornel Ungureanu, D. Micu, Mircea Handoca, Sabina Fînaru, Mihaela Gligor, în marea lor diversitate se caracterizează în ansamblu prin pasiune și competență. Fiecare din ei își are „povestea” și viziunea lui. Muzicienii Șerban Nechifor și Nicolae Brânduș discută probleme specifice creației lor.

Am răspuns cu sobrietate efuziunilor ei euforice. Peste câteva luni (sau tot atunci?) i-am citit cu încântare teza de licență consacrată scriitorului nostru preferat. În anii următori a publicat zeci de eseuri și articole în «Convorbiri literare», «Jurnalul literar», «Poesis», «Nord literar», «România literară». Deși obținuse succese (premii la diferite concursuri), a renunțat la poezie și și-a consacrat tot timpul și puterea de muncă personalității lui Eliade. Am felicitat-o, minunându-mă de extraordinara ei tenacitate. Studenta de ieri e de mult profesoară. Nu știu dacă în acestă calitate a vorbit vreodată elevilor ei despre «Romanul adolescentului miop». Sunt însă sigur că s-a gândit adesea (în interminabilele ei drumuri spre „locul de muncă”) dacă nu cumva vreunul din ei poartă în „raniță” (citește ghiozdan) bastonul de mareșal. N-ar fi exclus ca băiatul acela visător (banca a treia din rândul de mijloc) care îi dă uneori răspunsuri surprinzătoare să-și fi notat pe maculator ceva asemănător cu însemnarea elevului de la liceul Spiru Haret de acum 80 de ani:

„De câte ori obțin vreun insuficient și mă ceartă mama, sunt încoronat într-o Academie din Apus. Spectacolul mă calmează. Într-adevăr, eu mă aflu pe estradă, zâmbitor, mulțumit de mine și de izbândă, înconjurat de cei mai iluștri savanți din Occident. Unul din ei se apropie, îmi strânge mâna, mă sărută și-mi așează o coroană pe cap. Coroana mă entuziasmează și, de bucurie, deschid câteodată ochii. Îi închid însă pe dată, ca să mă desfăt privindu-mi colegii și profesorii care asistau rușinați, în fundul sălii, la triumful meu”…

Nu numai elevii au dreptul să viseze, ci și dascălii lor. Mă întreb dacă nu cumva Cristina Scarlat, închizând ochii, nu năzuia să-și înmănunchieze scrierile într-un volum. Fantasmele au devenit realitate. Pentru asta a parcurs un drum anevoios. S-a zbătut să-și procure xeroxuri, adrese de edituri, imprimări, înregistrări de filme, copii după documente de arhivă. După ce a înmagazinat un uriaș material documentar ni l-a oferit cu generozitate. Caracterului informativ i-l adaug pe cel interpretativ. Afirmațiile entuziaste despre beletristica, memorialistica și dramaturgia lui Eliade sunt bazate pe citate, cu indicarea precisă a sursei. Acribia exegetei e fără reproș. Ea decupează fragmentul esențial, cel mai sugestiv. Din paginile volumului de față se desprinde o imagine exhaustivă asupra întregii creații eliadești, de la scrierile din tinerețe până la creațiile senectuții. Aflăm lucruri „senzaționale” despre corespondența emisă și primită, despre ediții, traduceri, adaptări, monografii și volume omagiale.

Îmi aduc aminte că odată Sergiu Al-George mi-a povestit cum, în tinerețe, s-a străduit cîteva zile să identifice casa boierească a doamnei Zerlendi, foarte aproape de Calea Victoriei („Secretul Doctorului Honigberger”). Cred că și Cristina Scarlat, ajunsă în București – impregnată de atmosfera prozei lui Eliade – ar încerca să afle unde ar fi putut fi casa din strada Mătăsari a familiei Anicet („Întoarcerea din Rai”), ar merge pe strada Mântuleasa, ar identifica locul unde se afla Mansarda. Ea știe totul despre Eliade și dacă aș avea putere de decizie, aș numi-o colaborator la o enciclopedie despre scriitor și savant. Cu un deceniu în urmă, într-o monografie, un reputat critic recunoștea cu seninătate că nu cunoaște semnificația dedicației tipărite din „Isabel și apele diavolului”: „Fratelui Mihail și oarbei Lalu, cerșetoare în Babu Street, închin această carte.”(1)

În mod firesc, prietena noastră a dezlegat „enigma”: Mihail era cel mai bun prieten al lui Eliade, Haig Acterian, autor al volumului de versuri „Agonia” (1929).

Dar eu însumi, deși mi-am petrecut peste trei decenii în arhive și biblioteci, în preajma operei lui Eliade, nu aveam habar de o mulțime de lucruri. Le-am aflat în cartea de față.

În Italia există o operă pentru violă și clape, „Proba Labirintului” de Aldo Brizzi; Șerban Nichifor este autorul sonatei pentru pian „Insula lui Euthanasius”. Nu auzisem nici de versiunea filmică a romanului „Șarpele” în viziunea lui Viorel Sergovici. Filmul „Mesagerul” creat după nuvela „Dayan” a fost premiat drept „Cel mai bun spectacol” din 1995. Uităm prea repede!

Punctul forte al cercetătoarei noastre îl constituie interviurile și prezența lui Eliade pe scenele lumii. În Europa, Asia și America i s-au luat autorului « Tratatului de Istorie a Religiilor » numeroase interviuri. Au fost publicate în reviste și volume convorbiri cu el. Mai au rost alte acțiuni similare? Afirmăm cu toată răspunderea că textele din paginile următoare se citesc cu interes. Istoricii literari din străinătate Mac Linscott Ricketts (America) și Francisc Ion Dworschak (Canada) relatează geneza monografiilor scrise de ei, oferă amănunte din viața lor și judecăți de valoare. Joaquin Garrigós, traducătorul în spaniolă a 15 cărți ale lui Eliade, ne destăinuie taine din laboratorul său de creație. Eliadiștii români Cornel Ungureanu, D. Micu, Mircea Handoca, Sabina Fînaru, Mihaela Gligor, în marea lor diversitate se caracterizează în ansamblu prin pasiune și competență. Fiecare din ei își are „povestea” și viziunea lui. Muzicienii Șerban Nechifor și Nicolae Brânduș discută probleme specifice creației lor.

Dacă ar trebui să găsesc totuși un reproș cărții, m-aș referi la următorul aspect: Eliade scriind despre excepționalele sale studii despre Hasdeu comenta că „n-a știut să-și domine entuziasmul – și unele pagini din « Introducere » la ediția din 1937 au un insuportabil iz hagiografic”.

Am curajul să spun că și eu supralicitez și fac abuz de superlative în monografia mea din 1992, de la editura Minerva. O amplă recenzie a cărții mele era intitulată „Mircea Eliade ca zeu” (Horia Roman Patapievici în «România literară», 19-25 august 1992, nr. 24). Avea dreptate!

Să-mi dea voie Cristina Scarlat să o rog ca în viitoarele sale eseuri să-și tempereze admirația și să vadă la eroul nostru, în afara geniului, și puseurile de megalomanie.

Nu am meseria de autor de prefețe. Îmi aduc aminte că am scris doar un singur Cuvânt înainte, cu 15 ani în urmă, la cartea lui Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade. Meritele menționate atunci de mine au devenit aprecieri unanime. Autorul, azi profesor universitar, a publicat cinci cărți despre Eliade și numeroase eseuri în Spania și Mexic.

Îi prevăd și Cristinei Scarlat aceleași succese, urându-i să fie binevenită în impresionanta familie spirituală a exegeților lui Mircea Eliade în rândul cărora am și eu marea bucurie să mă enumăr. Am convingerea că viitoarea ediție a Dicționarului Scriitorilor Români va include numele Cristinei Scarlat, menționând laudativ cartea de față – debutul ei editorial.

Notă:
Cristina Scarlat – „Eugen Simion din nou despre Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii”, în „Convorbiri literare”, nr. 10 / octombrie 1996, pag. 21.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii