Europa, sarea Terrei

13,80 lei

Europa, sarea Terrei (eBook) – Mihai Cimpoi

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065944534 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Unitatea Europei este, astăzi, vis, utopie şi realitate. Napoleon se gândea la o unitate politică. Goethe – la o unitate culturală. Românii au şi ei un model de Europă unită: Ştefan cel Mare lupta pentru o comuniune sub semnul creştinismului. Eminescu vorbea, la 1870, despre necesitatea unei Ligi Spirituale Europene care să armonizeze interesele speciale, adică naţionale cu cele general-continentale. Noica o vedea pusă sub semnul unui model valoric al unităţii/varietăţii. Marin Sorescu scria despre darul românilor de a reveni de pe meridiane europene acasă.

Cartea acad. Mihai Cimpoi este despre această modelare românească diferită a Europei, ajunsă la ora integrării.

Europa, sarea Terrei de Mihai Cimpoi

„MĂRUL DE AUR” EUROPEAN

Cultura română a modelat o idee europeană atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ, atât ca o realitate vie, cât şi ca o construcţie abstractă, sistemică, pusă pe baze metafizice în chip cartezian. Modelul natural, adamic s-a confruntat mereu, în context cultural românesc, cu modelul artificial, imitativ, golemic. Reacţiile au fost deosebit de variate, înscriindu-se într-un spectru larg al alternativelor acceptare/respingere, deschidere/închidere, apropiere/îndepărtare. Acţiunile de idolatrizare au alternat cu cele de demitizare. Oricum, crearea unei Europe-model s-a făcut mereu fie cu mijloace raţionale, fie cu mijloace magice, oscilând între Adam şi Golem.

Adrian Marino vorbea de un „complex Dinicu Golescu”, expresie a unei nostalgii funciare, la care se poate adăuga, fireşte, „complexul Eminescu” (sau Maiorescu, Kogălniceanu), care este unul grav şi demn, de sincronizare prin organicism. La acestea se adaugă şi „non-complexul Brâncuşi”, care luase cu el în trăistuţa agăţată pe băţ, alături de ceaunul pentru fiert mămăligă, formele arhetipale româneşti care s-au dovedit atât de moderne.

Aspiraţia culturii româneşti spre un Centru axi-ologic, identificat cu europenismul, aminteşte de cercul metafizic cartezian: orice mişcare a conştiinţei nu are nici un sens dacă se raportează la Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor de cultură români acest drum are semnificaţia unei obţineri a valorii de ordinul evidenţei, a unei identităţi universale. Extrema acestei convingeri a fost opunerea totală a condiţiei de a fi român condiţiei de a fi european. Căci românul, prin împrejurarea de a fi aruncat la periferie (blestemata zonă a Sud-estului!), nu poate fi eminamente european.

Prin urmare, chiar dacă admitem o posibilitate de apropiere de Centru, o facem numai şi numai dintr-un umil mediu periferic, caracteristic culturilor mici, complexate. Pentru acestea Europa apare ca un tărâm mirific al Hesperidelor, ca un Paradis spre care accesul este mereu îngrădit de Dragoni. Ai putea să visezi, în aceste condiţii vitrege de paria, la mărul de aur?

„Nu”-ul cioranian pare a fi implacabil, căci culturile mari, singurele capabile de a promova o formulă universală, nimicesc culturile mici. Acestea din urmă „par a fi incapabile de o idee universală”. „De aceea, revoluţiile naţionale sunt singurul refugiu al culturilor mici în voinţa lor de a se menţine diferenţiate în lume” (Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, ed. IV, Bucureşti, 1993, p. 163).

Prinsă în cercul fatalităţii culturilor mici şi simţind „anormalul soartei”, cultura română a putut totuşi avea „o dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt”: „Frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în «fondul» ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit golurile. Dacă selecţiona valorile occidentale după un criticism sever, nu realiza caricaturi mai puţin minore şi îşi rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne-a obligat la această maimuţăreală, dacă nu fecundă, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi până la speculaţii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea fericire” (Ibidem, p. 114).

Cercul fatal, pentru români, este „cercul de cultură de Asie Mică” amorf, devitalizat, în care s-au depus reziduurile culturii turceşti, greceşti şi bizantine şi care este mereu condamnat la un blestem balcanic. „Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată România n-ar fi fost decât o sumă de presimţiri de cultură”, conchide Cioran, care vede în declanşarea energică a acestei mişcări spre apus, spre „răsăritul nostru”, o răscumpărare parţială a somnolenţei adamice a secolelor româneşti.

Emil Cioran pleda, la finele discursului său patetic, pentru schimbarea la faţă a României, pentru transformarea Bucureştiului într-un centru cultural al Sud-estului Europei şi – prin urmare – pentru o supremaţie spirituală şi politică în această zonă „ce trebuie să ne fie obsesia politică de fiecare zi”: „Problema hegemoniei în sud-estul Europei este identică cu aceea a noului Constantinopol. Într-o astfel de problemă nu se poate vorbi decât deschis: Fi-va România ţara unificatoare a Balcanului, fi-va Bucureştiul noul Constantinopol?” (Ibidem, p. 218). Acest rol hegemonic zonal ar depăşi modul existenţei româneşti care este minorul.

Emil Cioran relua, de fapt, teza eminesciană privind transformarea României într-un stat de cultură la gurile Dunării. Prin crearea unui nou Constantinopol cultural (Bucureştiul), Cioran spulbera fără să vrea monocentrismul european, propunând un centru nou (tot periferic?).

Paradoxul culturii române constă în această voinţă de a fi europeni în Europa, vrere inhibată de un complex permanent al situării – nu doar geografice, ci şi valorice – la periferia continentului. Parcurgerea acestui Drum spre Centru – de la o periferie „asiatică”, „balcanică” – ar însemna europenizarea efectivă.

Pentru a obţine mărul de aur din Grădina Hes-peridelor se cade să învingi mai multe rânduri de dragoni postaţi în drumul spre ea, să parcurgi – adică – etape sau să le arzi rapid, să faci salturi mongole. Nu mai vorbim de faptul că Hesperidele au fost concepute adesea ca figuri monstruoase, strivitoare de identitate, iar mărul de aur a fost găsit inutil, fiindu-i preferat mărul natural din grădina românească. O atare teamă a românilor de expansiunea ideii europene seamănă întru totul cu frica slavofililor de pătrunderea spiritului Europei, care-i făcea să arunce din casele lor statuetele lui Voltaire.

Să facem, însă, delimitările necesare: dacă Dinicu Golescu vrea să devină european printr-o călătorie prin Europa, printr-un drum spre Centru, Eminescu este un european la el acasă, după cum Brâncuşi este un român (european) la Paris. Europenismul acestor doi este unul de esenţă şi de vocaţie; este cu desăvârşire organic, funciar. Prin aceştia se afirmă un românism european. Ei nu caută ostentativ o identitate europeană, după cum nu şi-o caută deliberat pe cea românească. Ei sunt români şi europeni. Ideea europeană este, în cazul lor, o idee românească, şi viceversa.

Lucrarea română = europeană a celor doi a fost calmă, discretă, instinctivă, ca la albine. Mari creatori de valori, ei au redeschis două noi centre europene, prin îmbrăţişarea unei „patrii lărgite” (Goethe), sfidând astfel eurocentrismul care admite doar literaturile vestice mari (cinci după părerea lui F. Brunetière: franceză, germană, engleză, italiană şi spaniolă).

Nu vom exagera spunând că toate momentele afirmării de vârf ale culturii române au fost momente ale afirmării ei europene. Observând că Europa a început să fie descoperită din Epoca Luminilor (de ce nu de la Dimitrie Cantemir sau de la Nicolae Milescu Spătarul?), Adrian Marino vorbea tranşant despre dimensiunile europene ale spiritualităţii româneşti: „Literatura română cultă este, în esenţă, de structură şi vocaţie europeană. Toţi marii săi clasici şi în primul rând Eminescu sunt animaţi şi exprimă un spirit european. Ideea română-europeană are o curbă sinuoasă, este adevărat, mai ales în ultimele decenii, dar este semnificativ că o revistă literară-ideologică, Ideea europeană, a apărut în România între 1919-1928. Tradiţia bizantină, atât de puternică în sud-estul continentului, este la fel de europeană ca şi cea latină. S-a afirmat de altfel, tot în această zonă, că începutul culturii europene datează, de fapt, de la Conciliul de la Nicea, din 325, continuat în alte şase reuniuni până în anul 787” (Adrian Marino, Pentru Europa, Ed. „Polirom”, Iaşi, 1995, p. 119).

Constatând că am fost izolaţi în perioada postbelică de spiritul european, Adrian Marino propune înfrigurat un sistem normativ de readucere a lui acasă, în care patru obiective i se par prioritare: „1. O afirmare energică a «Europei» şi a adeziunii la acest ideal dintr-o perspectivă românească, printr-o asumare implicit personală; 2. Un punct de vedere «european» corespunzător momentului istoric pe care-l parcurgem; 3. O atitudine şi un stil militant prin propagarea de idei active şi, uneori, polemice, exprimate în mod civilizat şi urban, polemică exclusivă de «idei» şi nu de «persoane»; 4. A «aduce» în sfârşit – figurat vorbind – «Europa acasă», prin cât mai multe idei, valori şi atitudini tot mai asimilate conştiinţelor noastre. A fi în acelaşi timp «român» şi «european», în toate domeniile de activitate şi cu toată convingerea şi energia, constituie programul de bază” (Ibidem, p. 6). Pentru izolare, orientarea tranşantă spre vest şi înscrierea în structurile euro-atlantice, integrarea europeană susţinută şi ieşirea bine calculată din sfera de influenţă negativă rusă şi formarea unei noi pături mijlocii urbane şi rurale.

Ca întotdeauna, ideea europeană stârneşte atitudini patetice irezistibile şi polemici declanşând parti-pris-uri. Atrăgând atenţia că progresul nu poate fi confundat cu progresul tehnologic, că există o ruptură între cultură şi civilizaţie, că „trestia gânditoare” pascaliană se înclină mai mult spre lucrurile practice, Octavian Paler manifestă o reticenţă firească faţă de modelul idealizant al occidentului: „…Mi se pare că trebuie să fim lucizi, să luăm din Occident tot ceea ce merită să fie luat, dar nu cred, de pildă, că România trebuie să aibă complexul Occidentului aşa cum, pe vremuri, exista complexul Înaltei Porţi. La rândul său, Occidentul traversează o criză destul de accentuată. Pentru a fi mai exact şi, într-un fel, acesta este chiar substratul cărţii mele Don Quijote în Est, eu cred că Occidentul pătrunde într-o fundătură. La ce mă gândesc? Mă gândesc la pericolul rupturii dintre civilizaţie şi cultură” (a se vedea dialogul cu Leo Butnaru în Limba română, Chişinău, 1997, nr. 1-2, pp. 88-100).

Ideea românească se vrea mereu organică în deschiderea ei firească spre ideea europeană.

Mărul de aur regăsit în Grădina paradisiacă a Hesperidelor s-ar cuveni să fie din substanţe vegetale.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Europa, sarea Terrei”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii