Secolul Bacovia

13,50 lei

Secolul Bacovia (eBook) – Mihai Cimpoi

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065944596 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

O carte incitantă despre unul dintre cei mai mari poeţi interbelici, taxat pe nedrept de către G. Călinescu drept un poet minor. Studiul este semnat de cunoscutul exeget literar Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, Membru al Academiei Române. Cartea se adresează elevilor, studenţilor, precum şi publicului larg de cititori.

Secolul Bacovia de Mihai Cimpoi

I
FIINŢA CA NEFIINŢĂ

Bacovia face dovada unei dialectici răsturnate, începutul pur nefiind pentru el fiinţa, ci nefiinţa. Este, de aceea, un eleat, căci numai pentru eleaţi „fiinţa nu este mai mult decât nefiinţă”. Hegel spune: „N i m i c u l  ca fiind acest nemijlocit, egal lui însuşi, este, tot astfel, invers, acelaşi cu ceea ce este  f i i n ţ a.  Adevărul fiinţei, ca şi al nimicului, este de aceea  u n i t a t e a  ambelor; această  u n i t a t e  este  d e v e n i r e a” (Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filozofice, Logica, Bucureşti, 1962, p. 176).

Referindu-se la dialectica platoniciană privind devenirea lui Ceva ca un Altul, acest Altul fiind şi el un Ceva, Hegel vorbeşte despre un spectacol monoton al punerii şi depăşirii limitelor: „Se pune o limită, se trece peste ea, apoi din nou se pune o limită şi aşa la infinit”. Cel care fuge de ceva nu este încă liber, căci în această fugă depinde în continuare de cel de care fuge. Infinitul nu poate fi atins, căci este un concept abstract negativ. Filosofii nu-şi pierd însă timpul cu vidul şi cu transcendentul, fixându-se asupra a Ceva concret, absolut prezent. Astfel, ei suprimă finitul şi consideră infinitul ca ceva pozitiv, nu doar negativ. Bacovia îşi pierde timpul anume cu transcendentul şi mai cu seamă cu vidul. Pentru el nu fiinţa  p u r ă  constituie începutul prim, ci nefiinţa  p u r ă.

Heidegger opune fiindul, care este limitat şi foarte concret (floare, masă, hârtie), fiinţei, care este ilimitată şi nedeterminată (Siendes vs Sein).

Preferinţa lui Bacovia merge, aşadar, spre fiinţă înţeleasă ca nefiinţă.

Punându-l pe poetul Plumbului în raport cu Sartre şi Heidegger, am putea spune că el îi împacă pe cei doi filosofi existenţialişti concepând omul atât ca „fiinţă prin care neantul se manifestă în lume”, cât şi revelându-şi-l, prin sentimentul angoasei, ca abis originar care face posibilă fiinţarea (vezi Filozofia de la A la Z, Bucureşti, 1999, p. 357). Omul bacovian este şi cel prin care neantul se manifestă în lume, şi cel căruia fiinţa i se dă „aşa cum este”, pe fondul originar al „nimicului”.

Bacovia e, în fond, un spirit indic, pentru care este definitorie dragostea de gol, amor vacui. Esenţială pentru un asemenea spirit este, după cum statuează Lucian Blaga, „curioasa atitudine de retragere din orizont”. Upanişadele prezintă lumea sensibilă care umple orizontul ca o nonvaloare. Lumea simţurilor, în viziunea lui Buddha şi a Vedontei, este o iluzie. Atitudinea negativă faţă de orizont generează înclinaţia spre elementar. Spiritul goleşte lumea de orice conţinut plastic-concret. „Budha face un pas mai departe spre golirea totală a principiului impersonal de orice conţinut palpabil şi pozitiv. Esenţa lumii şi a existenţei umane este, după părerea sa, „nimicul”, „golul metafizic” (Lucian Blaga, Opere, 10, Trilogia valorilor,  Bucureşti, 1997, p. 172).

Nimicul înlocuieşte Marele Tot, văzut ca Brahman. Este, prin urmare, bunul suprem spre care năzuieşte spiritul. Nirvana se identifică „golului” care are înfăţişarea unui obiect dorit cu sentiment religios. „Nimicul” suplineşte, în consecinţă, „Totul” divin, care apare ca vacuum absolut; între existenţă şi golul metafizic se pune un semn de identitate de esenţă. Lumea şi istoria nu mai interesează spiritul mistic budist. Ţinta este crearea unei stări de extaz, de cufundare extatică în obiect. Contează  permanenţa stării de uniune cu Principiul. „Retragerea totală din orizontul lumii date este calea realizării” (Ibidem, p. 377).

Bacovia nu poate fi înţeles fără această retractilitate budistă din orizontul concret al lumii, care, la el, nu are o notă mistică. Fiinţa bacoviană este o fiinţă care se concepe, în chip noicist, cu periferia pretutindeni şi cu centrul nicăieri. De fapt, Marginea îşi atribuie funcţia Centrului. Ea îl surpă, îi anihilează poziţia suverană de factor centralizator, sistematizator; îl descentralizează. E o acţiune „subversivă”, al cărei efect este instaurarea Golului acolo unde trebuie să existe o axă, un principiu ordonator. Singura logică operatorie e cea a închiderii. A fi înseamnă mişcare închisă (Noica: „Oriunde te uiţi, de la sistem solar până la atom, totul intră în fiinţă, pe planul materiei, prin închiderea mişcării. Dar a fi pe planul materiei este singurul prototip al fiinţei. Orice a fi spiritual este nu numai analogic o mişcare închisă ci şi în el însuşi. Suprema mişcare închisă, gândul, ideea. În etic, nu estetic, în valori, societate, nu e la fel? Sau mişcarea închisă e doar schemă (devenirea întru fiinţă) sau e adevărul însuşi care nu mai merită alt nume. Verum, esse, bonum concertuntur” (Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990, p. 125-126).

Anihilarea Centrului este actul nihilist bacovian fundamental.

În filosofie şi în simbolistică în general el semnifică Principiul ca atare, Realul absolut raportat lui Dumnezeu care, începând cu Hermes Trismegistul, este considerat „o sferă al cărei centru este peste tot, iar circumferinţă niciunde” (în reformularea lui Pascal şi Cusanus). Centrul este, eminamente, obârşie, temei, în care se adună contrariile. „El este focarul de unde purced mişcarea lui unu către multiplu, a interiorului către exterior, a nemanifestatului către temporal, toate procesele de emanaţie şi de divergenţă, şi se întâlnesc, ca într-o obârşie, toate procesele de emanaţie şi de convergenţă, şi unde se întâlnesc în căutarea unităţii lor” (Jean Chevalier, Alain Gheebrand, Dicţionar de simboluri, vol. 1, Bucureşti, 1995, p. 280).

Eminescu percepe Centrul ca „suflet”, cu punct de gravitaţie al lucrurilor. Magul vede toate stelele adunându-se „ca într-un centru” (Povestea magului călător în stele). În însemnările manuscrise, meditaţiile asupra centrului sunt deosebit de frecvente. Sufletul în reprezentarea lui este „punctul de gravitaţie, centrul”, orice individ şi lucru având un singur  astfel de punct centralizator: „Acest punct de gravitaţie care sare la orice mutare din loc, adică oricând o forţă exterioară-l atinge este sufletul obiectului, este pentru obiect ceea ce accentul este pentru cuvânt, ce e limba pentru cumpănă” (Mihai Eminescu, Fragmentarium, Bucureşti, 1981, p. 369).

Gândirea sistemică eminesciană îşi reprezintă un centru divizibil în infinit care nu pierde însă nimic prin diviziune, el rămânând un punct matematic constant. Este punct de gravitaţie al întregii sfere şi totodată al oricărei părţi proporţionale a sferei. „Acest punct e unic, e un individum, de-o divizibilitate infinită” (Ibidem, p. 371).

Bacovia este departe de a concepe o astfel de divizibilitate infinită cu un punct unic indivizibil. Centrul bacovian este mai degrabă cel labirintic, învăluit în taină; este o margine, care desistematizează şi dezaxează.

Centrul, în concepţiile mitologice generale, este locul de întâlnire a omului cu puterea supraumană. El dă certitudinea unei posibilităţi de iniţiere, iubire, acţionare, de aspirare spre înalt. Este ceea ce presupune şi noţiunea de Axis mundis, ca punct de joncţiune între Cer, Pământ şi Infern (după Mircea Eliade).

La Bacovia unitatea lumii este supusă constantei dezmembrări, un punct de joncţiune fiind imposibil. Din triada amintită, Infernul are prezenţă prioritară.

MOARTEA ABSOLUTĂ

Temeiul şi sensul vieţii ar fi credinţa revelată, în rest totul apărând ca atitudine nihilistă. Credinţa este posibilă numai în spaţiul cuprinzătorului, cuprinzătorul fiind conceput ca fiinţa în sine (das Sein an sich), de care suntem cuprinşi sau de fiinţa care suntem noi (das Sein, das wir sind). „Fiinţa care ne cuprinde este lumea şi transcendenţa. Fiinţa care suntem noi este fiinţarea factică, conştiinţa în genere, spiritul, existenţa” (Karl Jaspers, Texte filosofice, Bucureşti, 1986, p. 115).

Ca fiinţare factică trebuie să avem conştiinţa realităţii cu certitudinea fermă că eu exist şi că lucrurile de asemenea există. Bolnavii care îşi pierd pentru un timp această certitudine bat cu piciorul în pământ pentru a o redobândi.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Secolul Bacovia”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii