Despre feminitate, moarte și alte eternități

14,70 lei

Despre femenitate, moarte şi alte eternităţi (eBook) – Irina Petraş

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789731925844 Categorie: Autor: Anul apariției: 2011 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Un fast spectacol despre feminitate, moarte şi alte teme eterne, ne oferă de asta dată redutabilul eseist, istoric şi critic literar Irina Petraş, despre care Marin Mincu scria că este „cel mai «bărbat» critic al nostru”.

„Demersul constituie o modalitate de a-şi apropia moartea, propria moarte, de a o studia sub lupa măritoare, de a o ţine deliberat, zi de zi, ceas de ceas, alături, în imediata proximitate, pentru a te impulsiona să fii cât mai mult, cât mai decis în spirit, pentru a te determina să te investeşti în toate cu întreaga-ţi fiinţă, una dintre limitele căreia e moartea-cea-cotidiană, pentru a te remodela, simţind atingerea botului morţii, pentru a recurge la travaliul depăşirii de sine prin creaţie.

A nu te obişnui cu vecinătatea morţii, obişnuindu-te în acelaşi timp, a realiza eficienţa ei, adunându-te, sporindu-ţi eficienţă, a fi, în pofida conştiinţei tragice a finitudinii umane – iată o piatra de încercare, iată un examen major, la care au căzut nu puţini.

Cei ce-au rezistat constituie pentru Irina Petraş un fast obiect de studiu, care, fiind cercetat cu acribia unui colecţionar, nelipsit de o redutabilă experienţă în domeniu, alcătuiesc o galerie acoperită cu oglinzi, în care, văzând reflectat propriul univers, propriile spaime, frici, angoase, nelinişti, autorul se supune, el însuşi, din spirit de fair play, dar şi dintr-un subtil, rafinat amestec de sado-masochism intelectual, unui examen: îi va rezista coşul pieptului? va şti să răspundă? dar să reziste? Ei, monştrii sacri… au rezistat, descriind modul în care se menţin pe muchia abisului, în care şi-au văzut propriul chip, contemplat de cineva…”  / Aura Christi

Despre femenitate, moarte şi alte eternităţi de Irina Petraş

PRETEXTE

„Tot ceea ce putem spune despre limbă,
ca şi despre moarte,
este, într-un anumit sens, un adevăr inaccesibil.”
George Steiner, După Babel

Scufundate în „murmurul vorbirii”, fiinţele umane au despre limbă şi vorbire o cunoaştere pre-ontologică, aşa cum se întâmplă cu a fi, fire sau, în cazuri alese, cu a muri. Toată lumea ştie, cumva fără cuvinte, ce înseamnă să fii, să vorbeşti şi, eventual, să mori. Dar o ştie in-adaptat, în ruptură cu esenţa ultimă a acestor „realităţi” cotidiene. Limbajul îşi păstrează intact şi crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte şi obiecte, un referent, dar îngăduie transformarea acestui referent în semne ale stărilor de spirit şi de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei vorbitoare. Semnul lingvistic este arbitrar apriori, dar aposteriori încetează a fi. Iar a vorbi şi a înţelege limba nu depinde de inteligenţa sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului.

Într-o bună zi, în urmă cu mai mulţi ani, am făcut o descoperire: „îndoiala” e, în limba franceză, masculină! îi scriam lui Marcel Moreau. În frază a intervenit le doute, aşa, singur, cu genul exhibat. Până atunci, îl folosisem (ce întâmplare!) exclusiv în expresii: sans doute, mettre en doute… Învăluit şi pudic. „Îndoiala” am resimţit-o întotdeauna ca pe o stare feminină: fragilă, nesigură, dar creatoare şi lucidă. Îndoiala era, pentru româna mea, neîndoielnic femeie. Că francezul o vedea ca bărbat mi s-a părut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am gândit atunci că nu se putea să fie totuna cum sunt numite lucrurile de limba ta. Că ceva se întâmplă, se mişcă, deviază, alunecă, înmugureşte sau se veştejeşte când genul se schimbă dintr-o limbă în alta. Că, pentru mine, lumea nu putea fi decât femeie. Tot aşa, problema, amintirea, cartea, primăvara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pildă, toate acestea erau bărbaţi şi cereau în jur contexte masculinizate.

Bănuiala că între limba ta maternă, în care creşti şi prin care înţelegi lumea, şi imaginea/perspectiva pe care o ai despre aceeaşi lume există o secretă legătură m-a împins spre biblioteci. Am căutat argumente. Am găsit destule despre legătura dintre limbă şi mentalitate. Nu neapărat dovezi. Mai degrabă bănuieli, ipoteze, avansări de scenarii. Dar extrem de puţine despre genuri. Ca şi cum n-ar fi meritat o atenţie specială, fiind arbitrare şi stabilite o dată pentru totdeauna. Foarte curând, mi-era clar că mă complăcusem într-o eroare perpetuată de (aproape) toate gramaticile româneşti. Luasem de bună existenţa neutrului ca al treilea gen. Fără să iau în seamă evidenţa că nici adjectivul, nici pronumele n-o susţin şi că, prin urmare, româna NU are neutru! Că privirea ei sexuată cuprinde TOATE fiinţele şi lucrurile. Că, dintre limbile la care aveam acces – franceza, italiana, engleza, germana, rusa –, doar în cazul ei nici un obiect nu era lăsat pe dinafară. Toate erau, cumva, însufleţite, „vii”, prin apartenenţa la feminin, ambigen ori masculin. Ordinea nu e doar a frecvenţei, ci şi a importanţei pentru definirea de sine a românului, pentru desenarea dimensiunii româneşti a existenţei.

După lecturi nenumărate, mi s-a părut util să înşir toate cărţile parcurse (vezi Bibliografia) pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre vastitatea problemei, dar şi despre suspendarea în care se păstrează (vorba lui Macedonio Fernandez, citat de Umberto Eco în În căutarea limbii perfecte: „Din bibliografii lipsesc atât de multe lucruri încât, dacă ar mai lipsi încă unul, ar dispărea cu totul.”).

Limba (limbajul) interacţionează cu toate celelalte aspecte ale vieţii umane în societate. Este şi instrument de comunicare, într-o perioadă anume şi pentru o comunitate dată, dar este, deopotrivă, rezultatul istoriei sale proprii şi sursă pentru evoluţia ulterioară. Dacă ar fi să vorbesc în termenii lui Hans Vaihinger şi ai filosofiei lui „ca şi cum”, despre limbă şi istoria ei am descoperit doar ficţiuni, adică presupuneri întemeiate pe comparaţie (reducţia necunoscutului la cunoscut), nu ipoteze. Ficţiunile sunt ordonări iluzorii şi oarecum credibile ale lumii dinăuntru şi din afară care fac suportabilă viaţa pe pământ. Altminteri, exerciţiul scrutării abisului până la privirea lui de răspuns ar fi inevitabil şi extenuant. Mihai Şora vorbea despre cele două lucrări ale cuvintelor omului: explicarea, orientată spre afară, şi implicarea, deschiderea spre înăuntru.

Actul numirii lucrurilor, al acordării de nume, a fost descris în multe culturi drept har divin, a numi însemnând a controla şi a lua în posesie. De aceea, tradiţii independente susţin originea divină ori supranaturală a limbilor. În Biblie, de pildă, un Dumnezeu curios şi pus pe experimente năstruşnice creează animalele şi păsările şi i le aduce lui Adam să vadă cum le va numi. Şi aşa cum le va numi omul, aşa le va fi numele…

Subiect de speculaţii nesfârşite, inaccesibil şi deci fascinant, originea limbii rămâne o problemă deschisă şi, probabil, fără soluţie. „Dovezile” sunt cele scrise, care nu datează de mai mult de 4-5 milenii. Încercarea de a deriva limba omenească din ţipetele animalelor a fost sortită ridicolului. Tot aşa, aceea de a identifica prin experienţe năzdrăvane limba veche, limba dintâi, mama tuturor celorlalte. E cazul regelui egiptean care, povesteşte Herodot, izolând un copil şi descoperind că acesta cere cu un cuvânt frigian hrană, a conchis că aceasta era limba mamă… O palpitantă trecere în revistă a chestiunii întreprinde Eco în cartea mai sus pomenită.

Una dintre problemele cele mai controversate în legătură cu limbajul e relaţia acestuia cu gândirea. Pentru Aristotel, „Vorbirea este reprezentarea experienţelor minţii”, opinia sa fiind îmbrăţişată de cultura latină şi de doctrina medievală. Secolul al XVII-lea raţionalist nu se îndepărtează de o astfel de înţelegere a limbii – vorbele sunt expresii ale gândurilor prin semne anume inventate în acest scop. Altfel spus, omul ca fiinţă gânditoare a inventat limbajul pentru a-şi exprima gândurile, potrivind cuvinte pe o structură a competenţei intelectuale deja existentă. Se vorbeşte astăzi despre aşa-numita mentaleză, un soi de „limbă” încrustată în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziţie genetică. Se afirmă şi că raţionalitatea omului se dezvoltă în paralel cu capacitatea sa de a vorbi. Însă pare limpede că a considera gândirea o vorbire fără cuvinte sau o pre-vorbire înseamnă să simplifici nepermis de mult.

Conexiunea strânsă dintre limbă şi gândire, opusă teoriei dependenţei unilaterale a vorbirii (limbii) de gândire, deschide calea recunoaşterii posibilităţii ca diferitele structuri ale limbilor să favorizeze ori chiar să determine căi diferite de înţelegere şi gândire asupra lumii. Popoarele deţin o structură fundamentală, esenţială, arhetipală de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident că există nuanţări specifice fiecărui popor în parte.

De aici, un paradox al Europei poliglote: deşi, de la Humboldt încoace, se crede că nici un cuvânt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un „geniu” al fiecărei limbi, un mod strict şi rigid de „a vedea, a organiza şi a interpreta lumea” (Weltansichten), totuşi se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limbă în alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existenţa unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (în În căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un tărâm al poligloţilor – fiecare vorbind toate limbile –, ci ca pe teritoriu în care oamenii ar înţelege limba celorlalţi, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza „geniul” european, „adică universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci când vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii”. Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the way of words) mai ales implicatura (ceea ce se comunică, nu doar ceea ce se spune) şi principiul de cooperare, în vederea interpretării enunţului. Pentru Ortega y Gasset, enunţul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „…toate celelalte ingrediente ale unei circumstanţe care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limbă», posedă o potenţialitate enunţiativă şi […] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăşi, ci în a actualiza acea potenţialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei […] într-o coalescenţă subită cu lucrurile şi fiinţele din jur.” De aici şi nestarea limbilor omeneşti care, deşi „date”, primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”. Iar limbile s-au ivit fiindcă omul este în mod constitutiv Dicentul, animalul care avea anormal de multe de spus…

Pe când avea doi ani şi abia descoperise miraculosul instrument al vorbirii, Laura, fiica mea, trăia acut şi febril această nevoie „anormală” de a spune şi nu suporta nici o îngrădire a libertăţii de a spune/vorbi. O dusesem la Constanţa, la Planetarium. O mână de oameni serioşi şi taciturni, deşi se aflau în vacanţă, ca şi noi, urmăreau într-o tăcere îngheţată explicaţiile ghidului apropo de bolta înstelată reprodusă pe cupolă. Laura avea de vorbit, de pus întrebări. O cucoană a apostrofat-o acru: „Taci, dragă!” Dicentul începător a reacţionat violent, repetând printre hohote de plâns: „Eu vreau să vorbesc!” Fireşte, am părăsit sala înainte de a afla ce mai fac constelaţiile. O bună bucată de vreme, monologul înlăcrimat a continuat pe aceeaşi temă a insuportabilei tăceri: „De ce să tac? Eu vreau să vorbesc!”

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Despre feminitate, moarte și alte eternități”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii