Comunicarea nonverbala în universul şcolar

Faţă de avalanşa de lucrări destinate comunicării de orice fel – cotidiană, profesională, organizaţională, artistică, jurnalistica etc. – educaţia a reacţionat corespunzător, incluzând în aria ei de interes această inepuizabilă sursă de îmbogăţire şi diversificare a mijloacelor de expresie în relaţia atât de fragilă dintre magistrii-educatori şi mai tinerii lor discipoli. În mediul educaţional, limbajul verbal – oral şi scris – rămâne dominant, dar şi cel nonverbal se conturează ca un susţinător şi un potentator al acestuia. Deşi prezent, activ şi plin de nuanţe, limbajul nonverbal se pierde totuşi printre alte priorităţi ale profesioniştilor din sistem, mai grabnice şi mai presante pentru viaţa şcolii. A-i acorda un oarecare credit şi a-i face loc în teoria şi practica educaţionala nu poate fi decât în beneficiul actelor de instruire, îndrumare, consiliere, orientare, corectare s.a., pe care le activează sistemul de educaţie. Ce-i drept, limbajului nonverbal în comunicarea didactică nu îi sunt destinate volume cuprinzătoare, dar capitole distincte şi referiri directe se întâlnesc tot mai adesea în lucrări de specialitate, în reviste de profil sau în elaborările metodico-stiintifice (licenţe, disertaţii, teze de doctorat, lucrări de grad didactic, rapoarte de cercetare etc.) ale celor interesaţi în mod profesionist de fenomenul comunicării.

Comunicarea nonverbala ne însoţeşte peste tot. Când privim, zâmbim, ascultam, vorbim, gesticulam, când stăm pe loc sau ne deplasăm, dacă muncim, ne distrăm sau facem sport, ori ne grăbim sau ne relaxăm, şi în multe alte situaţii de acest fel, nu avem la îndemâna o oglindă în care să ne recunoaştem aşa cum ne văd şi ne percep ceilalţi. La fel, un profesor nu se priveşte pe sine atunci când se afla în faţa elevilor, când discuta cu un partener de dialog sau dezbate o problemă într-un grup restrâns (în comisia metodică, de exemplu) ori când expune un material în prezenţa unui auditoriu. Dar el poate să observe şi să interpreteze mimica şi gestica celor din faţa lui, conduita lor expresiva, calitatea discursului asociat semnalelor nonverbale pe care aceştia le furnizează, atitudinea în contextul comunicării, intenţiile şi stările de moment s.a.m.d. Din acest motiv, orice sursă de informare pe această temă poate fi de folos oricărui profesionist educaţional, pentru a se deschide, mai mult decât până acum, către fenomenul comunicării verbale/nonverbale şi „tălmăcirea” lui în diversele împrejurări de viaţă şcolară şi nonscolara (în public, în familie, în timpul liber s.a.). Aşadar, cum s-a conturat această carte? Una din sursele de care am beneficiat în calitate de cercetător educaţional a fost prezenţa mea, ca observator, la diferite activităţi în spaţiul şcolar şi extraşcolar în unităţi de învăţământ preuniversitar. Am constatat, printre altele, că, dincolo de ceea ce se petrece „la vedere” în ritmul alert al unei lecţii, o clasă/grupa de elevi poate fi „citită” ca o carte deschisă, cu personaje de tot felul şi întâmplările lor obişnuite sau neprevăzute.

Multe din datele consemnate în fişele de observaţie sunt presărate în paginile acestei cărţi şi vreau să cred că o bună parte dintre profesori le vor recunoaşte şi în clasele pe care ei le conduc. Deosebit de incitante şi pline de farmecul spontaneităţii şi candoarea vârstei au fost convorbirile cu elevii de vârste mici sau deja adolescenţi, care au spus ce-au avut de spus, s-au amuzat, au întrebat, s-au mirat, au povestit cum s-au priceput ei mai bine, dezvăluind, şi pe această cale, un univers şcolar ca făcând parte din viaţa lor. Implicarea directă în activităţi metodico-stiintifice ale cadrelor didactice (proiecte, dezbateri, expuneri, sesiuni, studii s.a.) mi-a prilejuit colectarea de date, păreri, controverse, atitudini, experienţe etc., pe care le-am interpretat în favoarea comunicării verbale/nonverbale în context şcolar şi le-am valorificat în paginile ce urmează. Aflându-mă adesea în preajma copiilor şi a adultilor-indrumatori în şcoală şi în afara ei (festivităţi, spectacole, competiţii etc.), am practicat observaţia spontană, ocazională, surprinzând manifestări libere, dezinvolte, feluri de a vorbi şi de a se purta, emoţii şi stări exprimate prin mimică şi gest, mişcări lejere, relaţionări de tot felul, preferinţe vestimentare şi alte subtilităţi de comunicare verbală/nonverbala observabile la cei prezenţi.

Propria experienţă de cadru didactic mi-a ridicat multe întrebări şi mi-a provocat nelinişti şi îndoieli înainte şi după fiecare oră de curs. Oare ce gândeau cursanţii – cadre didactice în etapa de formare iniţială – despre felul meu de a le preda şi de a-i stimula în actele lor de învăţare la vârsta adultă? Volumul de fată se înscrie în suita de titluri pe care le-am publicat în anii anteriori, adăugând acestora parte din ceea ce ar putea să însemne diversitatea şi ineditul comunicării nonverbale într-un spaţiu animat de copii, expansivi şi temerari prin natura copilăriei pe care o străbat în anii de şcoală alături de profesorii lor. Cartea se limitează la mediul şcolii, dar tema rămâne deschisă celor interesaţi pentru abordări metodice şi ştiinţifice în orice alt cadru în care adulţii comunica în mod profesionist cu copii de diferite vârste şi problemele lor, iar limbajul nonverbal funcţionează în mod benefic pentru cei implicaţi.

De un real folos mi-au fost lucrările specialiştilor în domeniu, care au pus în circulaţie informaţii de nivel academic despre fenomenul comunicării – concepte, modele, teorii, experimente, practici etc. –, care pot şi trebuie să intre în sistemul de cunoştinţe al oricărui educator, dacă îşi propune o documentare mai extinsă. Mi-a fost mereu aproape mentorul meu, prof. univ. dr. Golu Pantelimon, atât în mod direct ca îndrumător ştiinţific, dar şi indirect, prin opera sa pe care am parcurs-o ca discipol motivat pentru învăţare continuă şi abilitare în aria de competentă a psihologiei educaţionale şi psihologiei sociale. Când te încumeţi să scrii o carte ai, fără îndoială, nevoie de sprijinul celor din jur pentru a te menţine „în formă”, stăpân pe sine şi imun la sursele de disconfort care te-ar putea abate lesne din drum.

Colegi de şcoală şi de profesie, prieteni, rude şi alte persoane ivite ocazional, nu au lipsit din micul meu univers. Ei ştiu cât au fost de importanţi în acest răstimp şi îi consider „părtaşi” la scrierile mele de până acum. Nepoţii mei, Vlad Iulius şi Darie Nicholas, cele mai preţioase fiinţe, mă întreabă curioşi ce carte mai pregătesc pentru tipar. Vlad colaborează la designul cărţii (coperta îi aparţine), iar Darie se arăta interesat de psihologie şi ştiinţele comunicării. Mă adresez din nou editurii mele preferate – Editura Universitară – pentru a include şi acest titlu în lista celor mai recente apariţii din catalogul sau editorial. Năzuiesc de pe-acum la o viitoare ediţie, îmbogăţita cu texte noi şi, mai ales, cu ilustraţii „grăitoare”, conform dictonului binecunoscut: „o imagine face cât o mie de cuvinte”.