Competența parentală. Modele de conceptualizare și diagnoză. Dinamica grupului familial

Relația dintre părinți și copii este abordată constant de către cercetători din cele mai variate domenii, dintre care unele sunt interdependente sau se influențează reciproc – precum psihologia, științele educației, sociologia, psihopedagogia specială etc. Practicile parentale înțelese drept comportamente specifice prin care părinții își îndeplinesc responsabilitățile, au cel mai mare impact imediat asupra sănătății mintale a copiilor. Din perspectiva dezvoltării, parenting ul inadecvat constituie un factor de risc în apariția tulburărilor de neurodezvoltare. Importanța practicilor parentale se reflectă în numărul tot mai mare de programe de parenting cu scopul de a asigura o dezvoltare armonioasă a copiilor (Florean et al., 2020). În consecință, este disponibilă o literatură consistentă pe problematica respectivă, existând numeroase lucrări care fac referire la diverse aspecte subsumate acesteia.

Ediția a doua a cărții „Competenţa parentală. Modele de conceptualizare şi diagnoză. Dinamica grupului familial” reprezintă o apariţie editorială relevantă care abordează multidimensional un construct cu implicații critice privind dezvoltarea armonioasă a copiilor. Cartea fundamentează, prin utilizarea datelor obținute în practică, evaluarea constructului de „competență parentală” prin demersuri și cu instrumente de diagnoză care abordează inovator dimensiunile multiple care îl modelează.

Volumul a vizat planurile teoretic, metodologic şi aplicativ şi cuprinde patru părţi: două teoretice (în care sunt prezentate modele și concepții despre dinamica relațiilor familiale) şi două aplicative (ce abordează competența parentală la nivel general – aspect tratat și în prima ediție și, respectiv, la nivelul grupurilor vulnerabile ale părinților – aspect adăugat în ediția a doua).
Prima parte a cărții este dedicată analizei literaturii de specialitate a inter rerelaționării familiale.

În primul capitol, autoarea a analizat, într o formă integrativă, concepţiile ştiinţifice existente, perspectiva sa depăşind raportarea doar la stilul educativ (şi, implicit, la evaluarea relaţiei dintre părinți și copii doar pe axa autoritate – afectivitate). De asemenea, a propus şi a definit un nou termen – cel de „model parental”, elaborând șase astfel de modele ce descriu disfuncţii ale tabloului psihocomportamental parental (modelul părintelui autoritar, indulgent, hiperprotector, neglijent, inconsecvent şi agresiv) şi unul care reflectă conduita şi relaţionarea eficientă cu copilul (modelul părintelui competent). Prin această viziune a „modelelor”, parenting ul este abordat paradigmatic ca un proces de promovare și susținere a dezvoltării intelectuale, emoționale și sociale cu o complexitate ridicată și care nu se reduce strict la o relație biologică.

Capitolul al doilea se referă la teoriile despre rolul familiei în construirea personalităţii, ataşamentului şi conduitei morale, precum şi în inserţia socială şi în dezvoltarea cognitivă a copilului, fiind destinat integrării informaţiilor în elaborarea modelului structural al competenţei parentale.

În capitolul al treilea este definit conceptul de „competenţă parentală”, abordat din perspectiva a trei modele explicativ interpretative: personal, situaţional şi interacţionist. În modelul personal, competenţa parentală a fost asociată şi raportată la caracteristici ale părintelui precum trăsăturile de personalitate, nivelul de competenţe sociale şi de inteligenţă emoţională, rezistenţa la stres, capacitatea de management al conflictelor, tulburările emoţionale/de personalitate, psihozele etc.

Modelul situaţional explică variaţia competenţei parentale în funcţie de vectori mediatori precum particularităţile socio culturale şi socio economice, tipul de familie, amprenta carierei profesionale asupra relaţiei părinte copil, situaţia copilului crescut de bonă, iar modelul interacţionist surprinde efectul întâlnirii dintre trăsăturile copilului, ale părinţilor şi cele ale contextului în determinarea dinamicii competenţei parentale.

Capitolul al patrulea, intitulat Mijloace de diagnoză a competenţei parentale, tratează problematica instrumentelor de investigare a relaţionării în familie şi analizează Strategia naţională integrată de formare şi dezvoltare a competenţei parentale şi abordările internaţionale contemporane în studiul parentingului.
Partea a doua a cărții și cele trei capitole ale acesteia reflectă modul de desfăşurare a cercetării propriu zise întreprinse de autoare: capitolul al cincilea descrie metodologia cercetării, în cadrul celui de al şaselea sunt prezentate şi interpretate datele, iar în cel de al şaptelea capitol sunt exprimate concluziile şi extrapolările.

Valoarea cărţii nu constă doar în structurarea concepţiilor ştiinţifice consacrate şi conceptualizarea teoretică a unor noţiuni, ci şi în design ul cercetării. În această parte a lucrării, autoarea răspunde unor necesităţi ale societăţii româneşti prin construirea şi validarea unor instrumente precum Chestionarul de diagnoză a competenţei parentale, Grilele de observare şi evaluare ale dinamicii acesteia şi Grilele de observare şi evaluare ale comportamentului copilului la şcoală (din perspectiva cadrelor didactice) – care, prin scale şi conţinut, reprezintă o noutate în domeniu.
Autoarea atinge un nivel ridicat de analiză şi oferă o perspectivă holistică şi complexă asupra competenţei parentale prin elaborarea unui model structural al competenţei parentale întemeiat pe latura personologică, dar şi pe anumite aspecte psiho sociale precum stilul de coping, inteligenţa emoţională, particularităţi ale relaţiei conjugale şi perceperea experienţei modelului educativ trăit în familia de origine. În final, este descrisă relaţia dintre competenţa parentală şi pattern urile de conduită ale copiilor pentru identificarea direcţiilor de evoluție a acesteia.

În partea a treia, autoarea analizează particularitățile familiale ale grupurilor vulnerabile. În literatura de specialitate există numeroase studii asupra diferitelor particularităţi ale grupurilor vulnerabile şi asupra caracteristicilor socio economice specifice acestora. Apariţia şi existenţa grupurilor vulnerabile par a avea determinante în principal de natură economică, însă grupurile respective sunt definite, în ansamblu, în relaţie cu o varietate largă de indicatori, de la cei ai nivelului de trai, accesului pe piaţa muncii, educaţiei, locuirii, stării de sănătate, tipului de gospodărie (familia monoparentală şi/sau numeroasă) sau comunitate (familia de etnie romă), participării sociale, până la indicatori care delimitează probleme sociale – precum instituţionalizare, exploatare, trafic, violenţă domestică sau consum de droguri. Ca urmare, este evidentă dimensiunea multilaterală pe care o implică definirea grupurilor respective, ce necesită luarea în considerare a mai multor discipline din ariile ştiinţelor psihosociale, economice etc.

Plecând de la analiza diverselor tipuri de familii din grupurile vulnerabile și de la Strategia națională pentru susținerea părinților 2024 – 2030, elaborată de Ministerul Educaţiei, al Sănătății și al Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, autoarea abordează inovator grupurile vulnerabile prin faptul că introduce ca variabilă în analiza acestora conceptul de „competență parenytală” ca factor esențial în formarea unei personalităţi armonioase a copiilor și, implicit, în pregătirea următoarei generaţii pentru integrarea socială.

În partea a patra, autoarea descrie „competența parentală a grupurilor vulnerabile” în funcție de anumite particularităţi socio demografice (gen, vârstă, nivel de studii, număr de copii etc.), socio culturale (tip de familie, prezența violenței domestice, etnie etc.) şi economice (situație financiară).
Rezultatele obținute de autoare în cadrul cercetărilor sale pe grupuri diverse pot constitui repere pentru elaborarea de strategii și programe de dezvoltare a competenței parentale, special dedicate particularităților acestor grupuri.

În afară de specialiști, această carte poate aduce contribuții relevante și în cazul părinților care învață să devină părinți sau să își consolideze practicile parentale, să își optimizeze autoreglarea de care au nevoie pentru a și monitoriza și adapta propriile atribuții și comportamente și să fie independenți în rezolvarea de probleme. Sanders și Turner (2018) definesc 5 elemente cheie în acest sens: autosuficiență, autoeficacitate, autogestionare, angajament personal și rezolvare de probleme.

Recomandăm această carte ca pe o realizare ştiinţifică de referinţă specialiştilor din domeniile psihologiei educaționale, consilierii şcolare şi familiale, care, prin lecturarea sa, pot intra în posesia unor informaţii relevante, dar şi a unor instrumente de investigare a relaţiei părinţi – copii, utile în activitatea de diagnoză şi de evaluare a intervenției.

Prof. univ. dr. Adrian Roșan,
Director al Departamentului de Psihopedagogie Specială
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației,
Universitatea Babeș Bolyai, Cluj Napoca