Vara de sidef

23,50 lei 20,10 lei

Vara de sidef (eBook) – Rodica Braga

Golește
ISBN: EB9786068843261 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Prozatoarea (și poeta) de la Sibiu se revendică, bunăoară, din Hortensia Papadat-Bengescu, faza superioară a prozei ei de analiză psihologică în accepția subiectivității obiectivate, dacă se poate spune așa, care marchează și proza, deopotrivă “analitică“ și “creatoare“, a lui Camil Petrescu, Anton Holban, M. Blecher, Henriette Yvonne-Stahl, Dana Dumitriu etc. E adevărat că accentul cade în scrierile sale pe observarea interiorității. Tema singurătății și a cuplului ocupă prim-planul acestora încă de la început (Sângele alb al pietrelor, Nisipul memoriei, Dincolo de dragoste), îndeobște prin mijlocirea rememorării, unde epicul există, dar analiza meticuloasă și reflecția eseistică fac legea. E spiritul literaturii moderne, nu acela al prozei de la principesa de Cleves citire și, de aici, la romantism până la psihologismul naturalist. (Constantin Trandafir)

Lumea evocată de prozatoarea Rodica Braga e luminată din interior de o cunoaștere profundă a resorturilor psihice ale ființei umane și de taina unei iubiri totalizatoare, proiectată fie în univers urban, fie rural. Romanele sale captivează prin forța de expresie a limbajului în tentativa de a descifra complicata psihologie a eului, în procesul descoperirii sinelui prin iubire.(…)

Pe toate coordonatele temporale, marile romane de iubire ca esență a vieții, în virtutea unui principiu universal al armoniei, și-au găsit creatorii capabili să îl scrie. Un astfel de roman creează Rodica Braga prin Vară de sidef, un roman al vibrației profunde a ființei sub puterea iubirii, un cânt de iubire, ca o muzică în care cuplul intră în rezonanță cu universul. (Sonia Elvireanu)

Vara de sidef de Rodica Braga

2

Eram frumoasă. Simplu. Nu trebuia să demonstrez asta. Poate mai curând proaspătă, naturală şi clară. Atrăgeam prin luminozitatea trăsăturilor, ţinută dreaptă şi mers. Nu-mi făcusem un scop din asta. Nu mă interesa şi nici nu credeam că este în avantajul meu. Nu intra în preocupările mele majore. Aveam alte probleme de surmontat. Atâta vreme cât era destul ca dimineaţa să-mi limpezesc faţa, ochii şi trupul cu apa rece, şi, astfel revigorată, să înfrunt lumea, totul era fără cusur. La pubertate şi adolescenţă, conştiinţa acestei frumuseţi mă pişca doar din când în când, ca o insectă de neluat în seamă.

În bătăliile mele zilnice, când mai importantă era forţa fizică sau ascuţişul limbii, preopinenţii mei fiind, de regulă, băieţi pe care trebuia să-i reduc la condiţia de cel puţin egali, nu m-am bazat niciodată pe obrazul meu luminos, pe sprâncenele mele fine, pe nasul niţel obraznic, pe buzele mele care nu aveau nevoie de ruj, pe părul meu negru, bogat şi drept, pe trupul subţire, lucrat de gimnastică şi karate, cu şolduri şi picioare lungi, pe sânii mici, mult prea mici pentru gustul modern, două bube, cum mă alintam fără ifose şi vanităţi, de la bunica citire.

Nu, nu de toate acestea aveam nevoie în înfruntările ce-o aveau în vedere şi pe Liana, sora mea, a cărei grijă, era de la sine înţeles, mă privea, atâta vreme cât natura o înzestrase doar cu gingăşie şi retractilitate de mimoză, aşa că faptul că aveam un mers frumos, că, dacă mă străduiam să-mi machiez puţin ochii şi aveam grijă de părul meu, aş fi putut atrage atenţia oricui, bărbat sau femeie, că eram ceea ce se cheamă în limbaj neacademic o tipă bine, mă proiecta într-un acut, scurt şi epidermic sentiment de respect de sine, dar atât. Îmi plăcea să văd în asta tot puterea mea de autoapărare, în măsura în care recunoşteam că-mi făcea bine bunăvoinţa şi interesul altora, strict direcţionate spre aparenţa mea fizică. Era şi asta o plăcere pe care o pierdeam instantaneu în momentul când îndrăznelile căpătau o tentă vulgară. Şi, de ce să nu recunosc, asta se întâmpla în majoritatea cazurilor. Pe lângă fluierături de admiraţie, trebuia să îndur şi cuvinte care mă făceau să roşesc, priviri care străpungeau neruşinat veşmintele sau chiar gesturi ce încercau să mă evalueze prin atingere.

De multe ori am binecuvântat alegerea de a mă antrena în arte marţiale, pentru că pe mulţi nechibzuiţi i-am surprins şi demobilizat prin abilitatea mea de a-i dezarma. Nu ştiu dacă eram admirată, ceea ce ştiu sigur este că eram temută. Una din poreclele mele din şcoală era Cotonoaga. Mulţi au simţit exact ce vrea să însemne asta, pentru că nu iertam pe nimeni şi le însemnam picioarele cu lovituri experte.

Aşadar, mă rezemam în frumuseţe ca într-o cârjă de carton. Lucrul cel mai bun zăcea îngropat la mari adâncimi în mine. Nici eu nu ştiam unde, nici nu mă preocupa. Nu eram tentată să-l divulg. Nu mă învăţase nimeni, dar ştiam că trebuie să ţin cu dinţii de el. Chiar dacă nu ştiam prea bine ce este.

Familia mea era compusă doar din femei. Mama, sora, bunica şi mătuşa, sora mamei. Tata, divorţat de mama, ne vizita foarte rar, plătind pensie doar surorii mele. Îl scosesem din viaţa şi sufletul meu când constatasem că, în peisajul anodin al vieţii de famile, era materia cea mai inertă şi deranjantă cu putinţă. Încerca să ni se impună fie prin violenţă verbală, fie prin regimuri coercitive absurde. Dar fără consecvenţă. După izbucnirile de petardă, revenea la indolenţa lui, fără să se mai intereseze de urmarea măsurilor sale punitive. Divorţase de mama şi de noi cu seninătatea unui măcăleandru ce şi-a găsit altă creangă de pe care să-şi emită melopeea. Nu exista o altă femeie, dar, în sinea mea, găseam că asta l-ar fi crescut în ochii mei, faptul că o altă femeie l-ar fi răbdat.

Mama hălăduia sub zodia unei ingenuităţi ce friza nu de puţine ori neajutorarea. Zilele ei cele mai fericite se derulau sub aburul cafelelor şi al ţigărilor consumate în compania prietenelor ce-şi destăinuiau tot ce li se întâmpla în sânul cald şi puturos al familiei. Cu toatele împărtăşeau aceeaşi religie a defulărilor fără oprelişti, cu toatele consumau până la ultima fibră materia neînsemnată a intimităţii lor etalate, trase, împinse şi degustate în comun, cu voluptate infantilă. Detestam sporovăiala lor indiscretă, cum îmi detestam mirosul propriilor subţiori transpirate la efort.

De multe ori am trăit senzaţia că mama este copilul şi eu adultul, că, fără vigilenţa mea, mama s-ar scufunda în ape tulburi, s-ar topi şi dispersa ca spuma de baie. S-ar părea că n-o iubeam pe mama, dar tocmai acest spirit critic era expresia cea mai elocventă a iubirii şi grijii ce-i purtam. Eram conştientă că n-o pot schimba, că, în continuare, va trebui s-o accept aşa cum este, s-o pilotez printre pericolele pe care şi le inventează cu inocenţă. Lucru pe care-l făceam fără crâcnire, luptându-mă să îndrept chiar şi greşeli financiare, uneori cu un preţ exagerat de mare. Trebuia doar s-o consider nu mama, ci o soră mai mare, căreia se cuvine să-i treci cu vederea multe, tocmai pentru că nu are cu mult mai multă experienţă decât tine.

Cu sora mea, lucrurile stăteau mai simplu. E dulce şi prostuţă ca un pui de pisică, trebuia doar să ai grijă, în joaca ta cu el, să-l faci să-şi ţină ghearele la loc, să nu-i cânţi prea mult în strună. Aşa că o lăsam în plata ei, care, oricum, nu intra în socotelile mele. Doar a o apăra şi scoate din situaţiile dificile a fost şi va rămâne una din datoriile mele ce nu se discută şi de la care nu m-aş da niciodată înapoi.

Cât despre tata, mă străduiam să-l neglijez, cam cum fac cu lucrurile la care evit să mă gândesc. Doar că ele refuză să se lase împinse la marginea conştiinţei şi, de cele mai multe ori, mi se înfig în ochi, în coaste, în suflet, cu enervanta insistenţă a petei ce nu se lasă ştearsă de pe oglindă. Chiar faptul că-mi impuneam să nu mă gândesc la el proba că nu-l voi putea neglija niciodată. Doar nu-ţi poţi nega şi neglija culoarea pielii.

Bunica şi mătuşa nu locuiau cu noi. Asta îmi făcea mai uşoară sarcina de a nu le trece zilnic prin filtrul exigenţelor mele. Cu bunica aveam o relaţie specială. Era singura autoritate căreia acceptam să mă supun, a cărei gândire o consideram sănătoasă, a cărei conduită, chiar dacă uneori poate excentrică, o apreciam ca fiind întotdeauna de bun simţ. Bunica era slăbiciunea mea, era gura mea de aer din momentele când viaţa se străduia să-mi pună un sac în cap şi să mă lovească cu toate măciucile, era spiritul tutelar căruia îi datoram bruma de integritate şi rectitudine cu care mă mândream. Mătuşii îi toleram hachiţele pentru că îmi satisfăcea dorinţele culinare minimale. Oricând aveam chef de o mâncare ca lumea, puteam apela la ea cu nădejde.

S-ar putea trage concluzia că nu sunt o fiinţă prea iubitoare. Nu stăteam să cuantific niciodată acest lucru. Mi se părea mai important să-mi ţin firea în orice situaţie, să mă coagulez într-o entitate care să însemne ceva pe lumea asta.

De la şaptesprezece ani lucrez. Am conştientizat că doar eu singură mă pot ajuta şi nu am ezitat nici o clipă. Am făcut pe bona, pe menajera, am terminat un curs de masaj. N-am avut niciodată pe nimeni alături în toate aceste întreprinderi ale mele, despre care toată familia mă avertiza că-mi vor perturba performanţele şcolare. N-am renunţat la nici una, deşi numai eu ştiu cât de înspăimântată eram la fiecare nou început. Decisesem să-mi ţin spatele drept, la propriu, capul sus, să nu privesc nici la dreapta, nici la stânga, să-mi direcţionez privirea fără tremur şi să strâng din dinţi. Toate astea erau, la un loc, toată slăbiciunea, tăria şi neştiinţa mea. Nici nu-mi dădeam seama cât de singură şi lipsită de apărare eram.

Avusesem norocul să întâlnesc oameni buni care au apreciat îndârjirea, determinarea, onestitatea mea. Niciodată nu m-am simţit umilită pentru ceea ce fac sau pentru ignoranţa mea. Eram mereu aptă sa învăţ, deschisă la orice sugestie. M-am străduit din răsputeri să mă depăşesc şi azi pot spune că acele slujbe pasagere au fost cea mai bună şcoală. Am învăţat să fiu eu însămi, să nu mă plâng, să nu trişez. Nu şi să nu mă tem. Teama o duc şi acum cu mine ca pe cadavrul unui animal drag pe care nu mă hotărăsc să-l îngrop. Conţine cea mai bună parte din mine. Atâta timp cât te temi ai şi garanţia că te poţi feri de greşeli. Dacă îmi propusesem ceva în mărunta mea viaţă, aceasta era să învăţ tot ce se poate învăţa şi, dacă se poate, cu foarte puţine greşeli. Aflasem că nimic nu-ţi prezintă o notă de plată mai umflată decât o nesăbuinţă, o greşeală.

Aveam nouăsprezece ani când m-am îndrăgostit de unul dintre băieţii din cercul de la cursul de karate. Avea cu nouă ani mai mult decât mine, deci era un tânăr bărbat.

De fapt, nici nu ştiam că sunt îndrăgostită sau mi-am ascuns pur şi simplu mie însămi acest adevăr. Mi se părea stupid să mă emoţionez când îl văd, să mă fascineze abilitatea şi priceperea lui la cursuri, să mă complexeze siguranţa execuţiei ce semăna cu un balet ireal, era deţinătorul a nu ştiu câtor centuri, să mă încânte faptul că, după antrenamente, până îşi făcea duşul, îmi încredinţa cheile maşinii şi apoi, ca o recompensă, mă plimba pe străzile oraşului şi în afara lui, într-o muţenie pe care o consideram binevenită şi profund masculină.

Tocmai pentru că era aşa de tăcut, grav şi, într-un fel, chiar rece şi arogant şi, totuşi, atât de natural în detaşarea lui, acaparat parcă de nerăbdarea de a se afla într-un alt loc, cu totul altul decât cel în care se găsea, loc dibuit cu precauţia animalelor ce dau târcoale înainte de a se angaja în atac, mă făcea să mă înfior oridecâte ori vocea lui baritonală mă scotea din visătoriile mele. Îngăduindu-mă lângă el, îmi făcea hatârul de a-şi exersa corzile vocale ca pe un instrument preţios pentru a afla dacă mi-e cald sau frig, bine sau rău, după care, sever ca o medalie, îmi oferea impasibilitatea profilului atât de perfect că-mi venea să-l tulbur cum fac copiii cu un desen distrus dintr-o singură mişcare de creion.

Dacă discuţiile erau menite să-i facă pe doi oameni să se cunoască, să se apropie, pentru el vorbele însemnau mici cocoloaşe arzânde pe care se grăbea să le arunce din gură, decis să-şi recapete tihna tăcerii ca pe singurul bun demn de râvnit. Nu-l văzusem zâmbind, uneori mă amuzam cu ideea că are dinţii stricaţi şi refuză să-i lase la vedere, dar, la cât de îngrijit era, presupunerea aceasta cădea de la bun început.

Era primul bărbat tânăr căruia mă încredinţam în felul acela, total încrezător şi chiar mă simţeam apărată de parcimonia lui verbală, dar mai ales de lipsa lui de curiozitate. Nu povestisem niciodată nimănui nimic despre familia mea şi nu mă vedeam aptă s-o fac cu el. În măsura în care îmi impunea, îl simţeam şi ca pe un apropiat mie, genul de persoană căreia te hotărăşti rapid să-i dai mâna pentru a te ajuta să sari de la înălţime.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Vara de sidef”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii


Deprecated: WPSEO_Utils::schema_output este învechită din versiunea WPSEO 15.5 fără alternative disponibile în loc. in /home/ebookuri/public_html/wp-includes/functions.php on line 4869

Deprecated: WPSEO_Utils::schema_tag este învechită din versiunea WPSEO 15.5 fără alternative disponibile în loc. in /home/ebookuri/public_html/wp-includes/functions.php on line 4869