Drumul la zid

55,70 lei

Drumul la zid (eBook) – Nicolae Breban

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065940161 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„UN PRODUCĂTOR neobosit de surprize, în spaţiul nostru literar, este Nicolae Breban…” / Gabriel Dimisianu, „România literară”, nr. 42, 2009

„Nicolae Breban este stăpânit de – şi ajunge să stăpânească el însuşi – voinţa de putere creatoare. Creaţia este, după Fr. Nietzsche, adevărată voinţă de putere. „Cât pot crea – atât exist”, iată relaţia definitorie şi poate chiar sensul vieţii, aliată adânc unei ontologii a artei literare. Scriitorul se teme cel mai mult de insuficienţa voinţei. Întotdeauna a fost îngrozit de un succes de mâna a doua. Un succes a fost faptul că în Franţa i-au fost publicate „romane dificile”, într-un context literar şi istoric defavorabil. (…) Breban trăieşte cu luciditate abisală un „vis estetic”. Urmează, aşadar, şi nu contrazice autonomia esteticului. Omul şi cultura sunt artificioase, nu naturale. El crede că, în esenţă, literatura nu s-a schimbat niciodată de la Homer încoace.”  / Marian Victor Buciu

„Un romancier pentru o generaţie a literaturii. Nici un prozator român nu a trăit, după 1960, o evoluţie atât de rapidă. Succesul fulgerător al lui Nicolae Breban nu poate şi nici nu trebuie să fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii tinere. O generaţie de povestitori şi de poeţi avea nevoie de un adevărat romancier pentru a-şi consacra, aşa cum se cuvine, strălucirea. Nu de un romancier făcut prin aglomerarea povestirilor, strălucitor pe fiecare pagină, spectaculos prin fiecare personaj al său; generaţia reclamă nu un autor care ştie să povestească, ci un scriitor înzestrat cu vocaţie de romancier: de adevărat constructor.”  / Cornel Ungureanu

Drumul la zid de Nicolae Breban

15 ian. 1982

Castor, bunul Castor Ionescu, lucra harnic la biroul său, puţin cam gârbovit, cu aerul cuiva care împleteşte munca intelectuală cu cea fizică. Alături de ceilalţi colegi ai săi – se mai aflau în aceeaşi spaţioasă încăpere încă vreo opt-nouă funcţionari –, el se distingea numai prin această aplecare exagerată asupra mesei, de parcă ar fi vrut s-o sugă cu trupul lui sau să vadă în ea, în adâncul ei. Apoi, deodată, el se ridică şi se duse la o altă masă, cu mersul lui oarecum oblic; mergea aşa cum privesc cei şaşii: întotdeauna în altă direcţie decât cea adevărată.

Stătea degajat, drept, oarecum cu umărul spre superiorul său, care, aşezat, frunzărea într-un dosar. Nu era atât mândru, cât încântat de munca pe care o făcuse. Castor era de fapt încântat de aproape orice făcea, o vanitate care îi atrăgea simpatia tuturor, atât era de străină fiinţei sale vanitatea. Şeful, după câteva observaţii înăbuşite, ridică privirea şi îl lăudă, probabil, pentru că fruntea subalternului sclipi brusc, de parcă ar fi emanat lumină. Aproape toţi ceilalţi colegi ai săi prinseră clipa şi avură, fiecare în felul lui, o mişcare măruntă, greu sesizabilă pentru un neofit, unul dintre acele gesturi sau priviri ce indică o odihnă, o pauză între două note muzicale, aşa cum se odihnesc şi ţăranii vara, părând că privesc scurt cerul. Apoi, fiecare îşi văzu de treaba sa.

Ieşi apoi din sala mare, luminată de geamuri disproporţionat de mari, dar se întoarse după cinci minute şi se îndreptă spre masa sa, părând că merge spre geam. Se aşeză şi lucră apoi ore întregi, fără să se mişte, până la sfârşitul programului, spre deosebire de colegii săi, care se ridicau şi se aşezau, şi chiar când stăteau locului, tuşeau, aruncau o frază, se scărpinau, priveau căscând tavanul alb sau pur şi simplu în gol. Rămase ultimul, părea că se desprinde cu greu de masa sa simplă cu o oarecare nehotărâre, care făcea parte din el, îl însoţea, am zice, mereu. Una dintre puţinele, măruntele componente ale farmecului său, pentru că aproape nu e muritor să nu aibă ceea ce numim farmec. Sau să nu fi avut, odată, cândva, şi există totdeauna martori pentru aceasta.

Ieşi, deci, ultimul din sală, cu mersul lui aproape oblic, şi încă pe culoarul lung şi înalt (în gând el îi spunea culoarul habsburgic!), părea că e gata în orice clipă să se întoarcă. Era, evident, o părere, astfel arătau hotărârile sale: nehotărâte sau, mai bine zis, încercuite de un fel de suavitate care… nu făcea rău nimănui. Se apropia deja de staţia de autobuz, când îşi aminti că era ziua salariului şi se îndreaptă, armonios, în altă direcţie. (În pauza de prânz tropăiseră cu toţii, coborând la subsol, unde se afla casieria, îşi încasaseră drepturile sau ce rămăsese din ele, apoi, cu toţii, fără excepţie, băuseră o cafea, unii şi un pahar de vin, la măruntul bufeţel ce se afla vis-à-vis de casierie, improvizat, de fapt, de doamna Candrea, în garderoba cantinei.) Pentru Castor, însă, ziua salariului mai semnifica ceva, o măruntă abatere de la normă, era ziua din lună (unica) când parcurgea întregul drum sau măcar câteva staţii, pe jos, în compania colegului său Vezoc, „şeful” magaziei.

Vezoc îl aştepta, deja îmbrăcat de oraş, înstrăinat cum i se părea de fiecare dată lui Castor când nu îl găsea în eternul său halat din pânză, de culoarea cobaltului, ce avusese nuanţa cobaltului odată. Extrem de curat, Vezoc se simţea apărat de halatul său (sau de culoarea acestuia!…) ca de o armură, aşa cum unii poartă azbest sau şorţ antiroentgen, încât, în zilele de 13, ziua lefii, când îl aştepta pe Castor Ionescu, îmbrăcat de oraş, părea un Vezoc ce venise în vizită la Vezoc. Lipsa halatului, într-adevăr, îi schimba subtil şi psihologia: mai distant, aproape miop în contact cu obiectele din jur – ce se înstrăinaseră şi ele cu o anume jenă… – chiar şi cu cel pe care-l aştepta, de parcă ceea ce aveau ei de făcut în seara aceea, o simplă plimbare în doi, s-ar fi încărcat de o semnificaţie specială. Altfel, în relaţiile de serviciu, Vezoc era afabil, râdea mereu, deşi se spunea că nu are simţul umorului, gesticula cu exagerare, oricum vorbea mai bine mai mult decât mai puţin. Nimic din recele, miopul Vezoc ce-l aştepta pe Castor la uşa magaziei, în faţa căreia, văzându-l venind, trase uşor grila de metal, pe care o închise cu satisfacţie.

Porniră apoi. Vezoc, calm, decis, Castor, cu veşnica lui nehotărâre suavă. „Protocolul” plimbării era acelaşi, urmat de cei doi până în cele mai fine detalii, evident, iniţiativa sau aparenţa iniţiativei aparţinea lui Vezoc. Ambii intrau în roluri cu uşurinţă, cu acea îndemânatică plictiseală ce atestă tuşa maestrului. Iată, cine ar putea bănui, doi oameni mărunţi, „oarecare”, cum se spune cu o anume răutate (inutilă), care – din nou, cine ar bănui-o?! – într-o acţiune şi mai măruntă, total insignifiantă, cum ar fi o plimbare de o jumătate de ceas în doi, devin suverani, îşi ajung lor înşile, sunt liberi, producând o subtilă, fină spectaculozitate. În prima parte a traseului, în prima pătrime sau cincime, am zice, „se tace”, de fapt Vezoc dă tonul, tăcând cu o discretă ostentaţie. Apoi începe să vorbească, încearcă câteva fraze, ca dirijorul unei formaţii mici, camerale, care dă, caută tonul, îşi vâră diapazonul în ureche, e nehotărât. Dar nehotărârea unuia nu e a celuilalt: la Vezoc ea e o pregătire, aproape un semnal, o odihnă mimată. La Castor, ea e, desigur, un semn al aparenţei sale continue, al prezenţei sale, e vizibilă, distinctă şi prezentă ca un mic animal, ca un câine, cum poartă unii, pe umăr, o maimuţă.

Vezoc vorbeşte, vorbeşte, şi-a găsit destul de repede ritmul, vorbeşte cu o anume gravitate, cu decenţă în gesticulaţie, aproape fără mimică, ca un mare actor. Şi, ca orice rar, mare actor, Vezoc a descoperit că gesticulaţia trebuie să fie a vocii, şi el, într-adevăr, ştia, putea să-şi folosească glasul ca pe o mână. Rareori mişca, scurt, repede, o mână, şi gestul era atât de marcat, de precis, de inspirat, de parcă mâna vorbea. Înăbuşit, distinct. La fel de repede şi-a regăsit şi mersul, acel mers al său, când vorbea, mersul cu opriri. Opririle erau şi ele o gesticulaţie posibilă, erau expresive, şi Castor le accepta cu farmecul său evaziv, aproape anemic, aproape surprins de fiecare dintre ele, de acele staţii mărunte, capricioase în aparenţă. În mijlocul unei fraze sau la începutul unei fraze sau, pur şi simplu, când aştepta reacţia feţei celuilalt la o frază deja spusă, Vezoc se oprea şi Castor se oprea la rându-i, aproape în aceeaşi clipă. Dar cu acea nesiguranţă, nehotărâre care, poate, era gesticulaţia sa, de parcă dintr-o subtilă politeţe ar fi spus: „Ne oprim, într-adevăr sau… este o oprire adevărată, să mă opresc şi eu, sau… da-da, e într-adevăr o oprire, o staţie scurtă, dar necesară şi-atunci, evident, am să mă opresc şi eu…” Şi se oprea, cu o secundă, o secundă şi jumătate întârziere, întotdeauna, şi chiar şi atunci când se oprea imediat, secunda aceea şi jumătate flutura în aer, prezentă, mai mult decât o curtoazie: un ritual.

Evident, Vezoc nu era un ideolog, nu era un filosof, nici nu era măcar un om care se auzea cu plăcere, cu aviditate vorbind, cum sunt unii. Vorbea însă cu plăcere, cu acea satisfacţie a „cetăţeanului” care dezbate treburile, întrebările cetăţii, cu indignarea şi înţelepciunea jucate ale individului lucid ce-şi comentează secolul. Tonul lui măsurat, sfătos voia să spună că „avea dreptul” la acest comentariu, la această atitudine, iar Castor nu făcea decât să-l înconjoare cald şi subtil cu o mantie de rezonanţă, o acoladă, ca şi murmurul unui cor. De obicei, ca orice om de bun-simţ, Vezoc pleca de la o întâmplare oarecare sau semnificativă a zilei sau a săptămânii, petrecută în vasta lor instituţie, sau de la un om, un coleg, cel mai adesea de la unul dintre superiorii lor, apropiaţi sau îndepărtaţi. Avea un excelent instinct de a pleca, de a se baza pe un fapt concret, atârnându-se de realitate, deşi, apoi, în comentariul său de cetăţean, nu se îndepărta niciodată prea mult, nu „filosofa”, nu specula, nu teoretiza. Castor Ionescu putea fi liniştit, amicul, companionul, gânditorul său va rămâne pe terenuri sigure, cunoscute, verificate, aventura lor era una calmă, previzibilă, serioasă. Astăzi, Vezoc comenta un incident care se petrecuse cu vreo trei zile înainte în instituţie, o femeie de serviciu fusese prinsă furând şi fusese dată afară. O femeie nefericită de două ori: dizgraţiată de natură, extrem de urâtă, şleampătă, avea în spate trei copii mici, făcuţi, se pare, cu doi taţi diferiţi incerţi etc., etc., un cumul de mărunte şi sufocante mici nenorociri.

– De la început femeia aceasta nu mi-a plăcut, spunea cu linişte şi satisfacţie Vezoc, n-ar fi trebuit angajată. A lucrat aproape cinci ani la noi şi a fost o povară pentru instituţia noastră: murdară, făcea treaba pe jumătate, uneori mai ciupea prin stânga şi dreapta şi, ceea ce era mai neplăcut, ducea vorba. Acest lucru, bârfa, era singurul lucru pe care-l făcea perfect, se pare, şi, în acest fel, a şi cauzat rele destul de serioase printre noi. Era un şobolan viu, un şobolan omenesc. Noi, oamenii, putem înţelege foarte multe lucruri şi suntem mândri de acest fapt, putem chiar, dacă facem un efort, să înţelegem nevoia unor lucruri care ne fac rău. De fapt, trebuie să le înţelegem, pentru că, uneori, chiar copiii noştri ne întreabă: „Tată, de ce există muşte pe lume?…” Eu nu ştiu de ce e nevoie de şobolani pe lumea aceasta… de fapt poate nici nu facem bine că încercăm să înţelegem toate lucrurile, vreau să zic căă… dacă unele lucruri au o legătură între ele, asta nu înseamnă că au toate; dacă unele obiecte, chiar şi unii oameni, au un rost, nu înseamnă, nu-i aşa… dar, mă rog, să nu ne îndepărtăm prea mult, brrr! S-a făcut umed, la noapte o să plouă.

La „s-a făcut umed”, Vezoc se opri. (Era a doua oară că tăcuse, prima oară, foarte scurt, la acel: „Tată, de ce există muşte…”, dar îşi continuase imediat mersul şi Castor îl urmă, repede şi ezitant, atât în oprire, cât şi în mers.) De data aceasta era o adevărată „staţie”; odată cu începutul frazei, Vezoc se opri, aşteptă calm s-o facă şi celălalt, privi în jur, în sus, îşi frecă mâinile, scoase o ţigară şi o aprinse şi-apoi, la primul fum, împăcat încă o dată cu sine şi cu lumea, îl privi pe celălalt, binevoitor, aproape vesel, în faţă, în ochi. Celălalt iradie puţin, copilăros, de „oprirea” aceasta, atât de bine, de frumos „făcută”, la care el însuşi (Castor) putea participa, era martor şi, puţin, complice, era prezent, îşi adăuga, cu şovăiala sa fermecătoare, prezenţa sa de carne la cealaltă prezenţă, a „opririi”, sau, şi mai mult, la prezenţa acelui grup uman format din ei doi, la prezenţa celui pe care-l însoţea, o prezenţă, se simţea asta cu certitudine, mai concretă, mai puternică, mai vie, având, se pare, un drept mai mare la prezenţă. Pentru un creştin e mai uşor, continuă Vezoc, şi grupul se puse în mişcare, pentru un creştin există cineva…

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Drumul la zid”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii