Beznă sub soare

31,50 lei 28,80 lei

Beznă sub soare (eBook) – Cinghiz Abdulaev
Traducere de Dumitru Balan.

Golește
ISBN: EB9786065946507 Categorie: Autor: Anul apariției: 2018 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Povestirea de faţă, Beznă sub soare, deşi este relatată într-un plan oarecum alternativ, operaţiunile propriu-zise privind evenimentele declanşate în România în dramaticul decembrie 1989 (expuse sub forma amintirilor), au o desfăşurare succesivă, precedând în timp organizarea atentatului împotriva lui Fidel Castro, iar liantul comun îl constituie implicarea aceloraşi agenţi KGB. Confruntarea sângeroasă a acestora cu echipa comandoului palestinian sau zădărnicirea tentativei de răpire a cadavrelor Ceauşeştilor de pe aeroportul Otopeni de către agenţii chinezi, aflați sub conducerea lui Li Sian, conferă acţiunii dinamism şi suspans, caracteristice romanelor lui Abdullaev. (Dumitru Balan)

Printre personajele închise între copertele romanului Beznă sub soare figurează bunăoară, între alţi actanţi ai istoriei, Gorbaciov, Elţîn, Iliescu, Fidel Castro, Ceauşeştii, generalul (r) Victor Stănculescu – „personaj” care în postfaţă, prezentând publicului român acest roman de excepţie în ipostaza unui lector atent, avizat, recunoaşte că „este plăcut, interesant şi chiar stresant” să scrii despre Beznă sub soare, despre Cinghiz Abdullaev, dar nu mai puţin despre… prezenţa sa într-un text epic.

Cinghiz Abdullaev susţine că a fi scriitor înseamnă înainte de toate a radiografia bolile timpului tău. În acest sens, scriitorul se apropie evident – cel puţin în mintea noastră – de Lermontov şi de personajul său remarcabil, prin care se face epocala redescoperire a motivului dublului în literatură: frământatul Peciorin cel negativist, înverşunat şi genial. (Aura Christi)

Beznă sub soare (eBook) de Cinghiz Abdullaev

Marginalii la romanul Beznă sub soare

Prodigiosul şi talentatul scriitor Azerbaigean Cinghiz Abdullaev, după succesul repurtat în România cu thrillerul Drongo. O eroare admisibilă (Bucureşti, Editura Paideia, 2004), se prezintă cititorilor noştri cu un nou roman documentaro-ficţional, până nu de mult interzis publicării atât în România, cât şi în Republica Moldova.
Deşi povestirea de faţă, Beznă sub soare, este relatată într-un plan oarecum alternativ, operaţiunile propriu-zise privind evenimentele declanşate în România în dramaticul decembrie 1989 (expuse sub forma amintirilor) au o desfăşurare succesivă, precedând în timp organizarea atentatului împotriva lui Fidel Castro, iar liantul comun îl constituie implicarea aceloraşi agenţi K.G.B. Confruntarea sângeroasă a acestora cu echipa comandoului palestinian sau zădărnicirea tentativei de răpire a cadavrelor Ceauşeştilor de pe aeroportul Otopeni de către agenţii chinezi de sub conducerea lui Li Sian conferă acţiunii dinamism şi suspans, caracteristice tuturor romanelor lui Abdullaev.

Acuitatea şi verosimilitatea întâmplărilor zugrăvite sunt atestate de prezenţa în roman a personajelor emblematice din Consiliul Frontului Salvării Naţionale (Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Stănculescu, Silviu Brucan ş.a.), de referirile la unele documente, deja istorice, ale vremii, dar şi de dubiile, persistente şi astăzi, izvorâte din secretizarea arhivelor sau, de exemplu, din refuzul prelungit (de peste zece ani) al instanţelor de drept de a permite deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale soţilor Ceauşescu, la cererea expresă a lui Valentin Ceauşescu şi a lui Mircea Oprean, soţul Zoei Ceauşescu. Un detaliu semnificativ poate fi şi faptul că înhumarea cadavrelor Ceauşeştilor a avut loc fără înştiinţarea şi fără acordul administraţiei cimitirului Ghencea din Bucureşti. E interesant de consemnat că un fost brancardier, din simplu sergent atunci, a devenit general.

Lectura romanului, instructivă şi antrenantă, îi oferă cititorului avizat posibilitatea să rememoreze momente importante din istoria recentă a lumii contemporane, să compare propriile opinii cu aprecierile autorului cărţii privind asemenea figuri ale momentului precum Kriucikov, Bakatin, Primakov, Gorbaciov, Andrei Kozârev ş.a.

Volumul de faţă constituie o mărturie în plus că serviciile secrete străine au acţionat, ca de altfel şi în alte ţări din fostul bloc răsăritean, pe teritoriul ţării noastre, impulsionând revolta populară. Havel, de exemplu, a afirmat că revoluţia de catifea din 1989, din Cehoslovacia, a fost opera agenţilor K.G.B. şi G.R.U. Iar cunoscutul disident şi politolog rus Vladimir Bukovski, al cărui roman autobiografic Şi se întoarce vântul… (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2002) mi-a fost dat să-l traduc, la una dintre ultimele sale vizite în România (mai 2006), invitat fiind la emisiunea „În Prim Plan” (realizator Dan Turturică) al postului naţional TVR 1, răspunde astfel la două întrebări esenţiale:
– Domnule Bukovski, cum comentaţi Revoluţia din România, din decembrie 1989?
– Evenimentele din decembrie 1989 din România au fost organizate şi coordonate de K.G.B., din câte ştiu eu.
– Dar de ce a fost sângeroasă, şi nu paşnică precum în alte ţări?
– Dacă Ceauşescu nu a vrut să plece de bună voie, a trebuit forţat.

Două personaje principale ale Beznei sub soare (denumire codată a operaţiunii de asasinare a liderului cubanez), Bernardo Urbieta şi generalul K.G.B. Serghei Cernov, şeful său, după participarea la evenimentele din România, primesc ordin să acţioneze pentru înlăturarea de la putere a lui Fidel Castro. Planul elaborat personal de către generalul Cernov fusese aprobat de conducerea superioară a K.G.B.-ului aflată în contact direct şi cu ministrul Afacerilor Externe, Andrei Kozîrev.

Personajele din roman se interferează în dinamica acţiunii cu numeroase personaje fictive (sau poate unele tot reale!) precum agenţii K.G.B. Nilin, Dancenko, Maximov, Irina, Joachin, Dravinski, Manuel Vales (racolat din spionajul cubanez), agenta dublă Ines Contreras, slujind cu abnegaţie şi spionajul rus şi pe cel cubanez, agenţii C.I.A. Roger Robinson, Otilio Silveira, domnişoara Summers, Brown, Bob Williams, Trentini, Lehmann, agenţii spionajului cubanez Alfredo Barros, Ramon, Jose ş.a.

Pentru înlăturarea lui Fidel Castro sunt angajate cele două faimoase servicii secrete ale lumii K.G.B. şi C.I.A.; Abdullaev zugrăveşte cu o deosebită plasticitate întâlnirea din Mexic între foştii rivali, generalul K.G.B. Serghei Cernov şi colonelul C.I.A. Paul Biksby. Acest episod din paginile cărţii (fictiv sau real?) a fost precedat în realitate de prima întâlnire care a avut loc între reprezentanţii C.I.A. şi K.G.B. în septembrie 1989 la Santa Monica, în California, cu puţin înainte de căderea Zidului Berlinului.

Operaţiunea în sine, soldată în final cu un imprevizibil eşec, ridică, pe de o parte, problema patologiei sistemului dictatorial din Cuba (cu dese referiri la cultul deşănţat al personalităţii lui Ceauşescu) şi, pe de altă parte, problema moralităţii, în multe cazuri, eufemistic vorbind, îndoielnice, a serviciilor secrete (în scopul menţinerii secretului total asupra acţiunii Beznă sub soare sunt săvârşite şi crime oribile, cu victime nevinovate, uneori, chiar din rândul ofiţerilor acestor servicii).

Acţiunea prezentului thriller politic, fascinant şi tulburător, se desfăşoară în diferite oraşe precum Madrid, Toledo, Paris, Bucureşti, Târgovişte, Ciudad de Mexico, Moscova, Merida, prilej pentru autor de a surprinde, cu fineţea observatorului atent şi a călătorului împătimit, obiceiurile şi comportamentul localnicilor. Naraţiunea istorico-poliţistă are şi o vădită tentă social-psihologică.

Alternanţa celor două subiecte, să le numim convenţional românesc şi cubanez, imprimă, într-un fel subtil (în cazul primului făcând apel la amintiri, documente sau evocări oarecum comparative), un ritm alert şi incitant întregii povestiri. Din complexa şi sufocanta reţea de cauze şi efecte ale evenimentelor româneşti declanşate în decembrie 1989, Cinghiz Abdullaev extrage conexiuni verosimile, subliniind, în ansamblu corect, rolul major jucat de diferite personalităţi care au facilitat prăbuşirea sistemului totalitar ceauşist. Un rol hotărâtor, de primă importanţă şi decisiv, l-a avut generalul Victor Stănculescu, fapt ce m-a determinat să-i solicit o postfaţă la prezenta carte. Acum, când aştern aceste rânduri pe hârtie, încă n-am primit textul promis, dar, în consonanţă cu profilul generalului, conturat de Abdullaev, se cuvin reamintite două episoade cruciale. Stănculescu este chemat în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central al partidului, unde Nicolae Ceauşescu îi cere generalului să preia conducerea armatei după sinuciderea ministrului Vasile Milea. Aflând că spre clădirea Comitetului Central se îndreaptă două regimente, unul de tancuri şi altul mecanizat, noul ministru îi ordonă căpitanului Marius Tufan, de la grupa de transmisiuni a armatei, aflată în sediul C.C., să comunice „numaidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi”. Apoi, Victor Stănculescu a venit la Nicolae Ceauşescu şi-i raportează că unităţile sunt pe drum şi speră că vor ajunge la timp, dar ţinând cont de presiunea crescândă din piaţă, îi sugerează că ar fi mai bine să părăsească sediul. Sfatul a fost urmat şi soţii Ceauşescu fug, îmbarcaţi în grabă într-un elicopter, de pe clădirea C.C., scenă la care am fost martor personal, cocoţat pe gardul de fier din faţa Consiliului de Stat (în stânga aripei fostului Palat Regal).

Fuga dictatorului a permis ocuparea fără incidente a sediului C.C. de către masele de manifestanţi.

Într-o secvenţă video, înregistrată la procesul Ceauşeştilor de la Târgovişte, prezentată la Televiziunea Română, doar la doi ani după eveniment, dictatorul afirma că a fost împins să părăsească sediul puterii de către un trădător.

Importantă e şi nota telefonică nr. 38 expediată de generalul locotenent Victor Atanasie Stănculescu de la sediul Ministerului Apărării Naţionale, pe 22 decembrie 1989, la ora 13.30:
„Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile care sunt angajate în faţa comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”.

Exact cu două ore înainte, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, transmitea nota telefonică nr. 37 din 22 decembrie 1989, ora 11.30:
„Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform «Stării de necesitate»”.
ste evident contrastul dintre cele două note telefonice.
Armata şi personal generalul Victor Atanasie Stănculescu au forţat căderea regimului Ceauşescu, evitând un extrem de probabil şi îngrozitor masacru al populaţiei civile şi, demn de remarcat, a evitat amestecul în politică. E interesant că Ion Iliescu şi alte persoane, care au preluat puterea în după-amiaza zilei de 22 decembrie, s-au deplasat la sediul Ministerului Apărării, la Victor Atanasie Stănculescu.

E total absurdă azi tracasarea prin tribunale a bravului ostaş al armatei române, faţă de care contemporanii ar trebui să manifeste o permanentă recunoştinţă.
Dar cine este de fapt autorul cărţii de faţă? Pentru acei care n-au putut lectura primul roman al scriitorului azerbaigean, tradus în limba română, voi reaminti că renumitul maestru al slovei scrise, ale cărui cărţi alcătuiesc, după cum afirmă critica literară „o enciclopedie a spionajului contemporan”, este o personalitate de anvergură mondială.

Cinghiz Akifovici Abdullaev s-a născut la Baku, la 7 aprilie 1959, într-o familie de intelectuali de elită. Este deţinătorul a trei licenţe universitare, doctor în drept. Cunoaşte cinci limbi. Este membru de onoare al Academiei naţionale, secretar al Uniunii Scriitorilor din Azerbaigean, membru în Comitetul Executiv al Uniunilor de Scriitori din C.S.I., vicepreşedinte al Filialei P.E.N.-clubului din Azerbaigean. A practicat boxul, este maestru al sportului la tir. Tirajul cărţilor lui Abdullaev depăşeşte cifra de 20 de milioane exemplare. Este autorul a peste 600 de cărţi, publicate în 24 de ţări, în 17 limbi ale lumii. Conform unui rating al popularităţii, se află printre primii trei scriitori cu cel mai mare număr de cititori din spaţiul Comunităţii Statelor Independente.

Detectivul Drongo din numeroasele sale romane poliţiste a intrat în faimoasa galerie de nume celebre, precum comisarul Maigret (din romanele lui Georges Simenon), detectivii Hercule Poirot (Agatha Cristie) sau Philip Marlowe (Raymond Chandler).
Cu o bogată şi extraordinară biografie, care ar putea constitui izvorul unor noi romane, Abdullaev a lucrat la Ministerul Industriei Aviatice din U.R.S.S., la Ministerul Apărării, la contraspionajul militar sovietic G.R.U., la Comitetul Central al Partidului Comunist din Azerbaigean etc. Ca şef al Secţiei cu misiuni speciale a călătorit în diverse ţări din Europa, Africa precum şi în Afganistan. S-a evidenţiat în mod deosebit într-o operaţiune extrem de periculoasă din Angola, unde a participat la eliberarea unor comandanţi angolezi căzuţi prizonieri. (Au scăpat cu viaţă doar patru persoane). A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 s-a aflat în România, mărturiile sale prezentând o importanţă aparte.
În anii ’90, a fost persona nongrata pe teritoriul românesc şi doar după o întâlnire de la Baku a lui Abdullaev cu preşedintele ţării noastre, Ion Iliescu, la iniţiativa ambasadorului Republicii Azerbaigean în România, Eldar Hasanov, un mare prieten al poporului român, scriitorul a putut participa, în 2004, la Zilele literaturii române de la Neptun, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, şi la lansarea romanului său Drongo. O eroare admisibilă de la Bucureşti. (Din delegaţia respectivă a făcut atunci parte şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din Azerbaigean, prozatorul, dramaturgul, scenaristul şi eseistul Anar, tradus în română cu povestirea anti-utopică Berbecul alb, berbecul negru şi cu recentul volum de interviuri realizat de Natavan Faig). Cu fermecătorul şi spiritualul om de o înaltă ţinută intelectuală Cinghiz Abdullaev am avut plăcute prilejuri de a mă întâlni atât la Bucureşti, cât şi la Baku şi Moscova (la un congres al scriitorilor). E un bun prieten al poporului român, având iniţiative notabile în cadrul Asociaţiei Azerbaigean-România din patria sa natală.

Am tradus în limba română cu mult interes şi cu o reală bucurie acest roman, ingenios conceput şi realizat la o înaltă „temperatură” estetică, mai ales că pe unele dintre personajele evocate direct sau altele nemenţionate de autor am avut eu însumi prilejul de a le observa din imediata apropiere şi cu care deseori m-am intersectat.
Cu Mihail Sergheevici Gorbaciov, în perioada studiilor mele de la Moscova, am locuit în acelaşi cămin studenţesc (atunci îi făcea curte colegei mele de grupă Tatiana K.; la alegerea acestuia în funcţia de secretar general al P.C.U.S., Tatiana mi-a expediat o scrisoare entuziastă despre „Mişa”), apoi, mult mai târziu, în 1987 l-am revăzut împreună cu soţia sa, Raisa, cu prilejul vizitei în România (atunci am însoţit, ca translator, echipa televiziunii sovietice).

Am mai avut prilejul să-l însoţesc într-o vizită în România şi pe Ceslav Ciobanu, angajat la Secţia internaţională a C.C. al P.C.U.S., translatorul de limbă română al lui Mihail Gorbaciov, un tânăr basarabean, care, ceva mai târziu, va afirma că distanţarea conducătorilor sovietici faţă de politica lui N. Ceauşescu reieşea şi din textul comunicatelor şi materialelor de presă referitoare la rezultatele întâlnirilor dintre liderii comunişti: „Nu veţi găsi în ele nici un cuvinţel în sprijinul lui N. Ceauşescu, nici o laudă la adresa lui. Comunicatul referitor la ultima întâlnire începe cu constatarea că «părţile şi-au expus punctul de vedere cu privire la problemele actuale…» – formulă care în practica diplomatică este utilizată numai atunci când la masa convorbirilor se aşază politicieni care nu au nimic între ei”. („Uniunea Sovietică”, ediţia română, nr. 8, august 1990, p. 5).

Cu Dan Marţian, prim secretar al U.T.C., apoi membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, am fost coleg la Universitatea de Stat „M. Lomonosov” din Moscova (ca studenţi) şi apoi la Universitatea din Bucureşti (în calitate de cadre didactice), deseori ne împrumutam reciproc publicaţii despre condamnarea stalinismului în U.R.S.S.

În Bucureşti, într-o grupă de seminar la literatură, pe care o conduceam, printre studenţi s-au numărat Mirela Roman, sora mai mare a lui Petre Roman, şi Iuliana Pârvulescu (ulterior, pentru o scurtă perioadă şi colegă de catedră), fiica lui Constantin Pârvulescu, primul nomenclaturist (suspectat şi de legături cu foşti cominternişti sovietici) care a avut curajul ca la Congresul al XII-lea să se ridice împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general.

Ca secretar al Comitetului U.T.M. de la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki” (circa cinci ani) am fost subordonatul prim-secretarului Centrului Universitar U.T.M. Bucureşti, Ştefan Bârlea (ulterior secretar al C.C. al U.T.C., şef de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu şi preşedinte al C.S.P.), şi al preşedintelui Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din capitală, Cornel Burtică (apoi preşedinte al U.A.S.R. pe ţară, secretar al C.C. al P.C.R. – când, printre altele, a dat personal aprobarea pentru tipărirea romanului Bunavestire de Nicolae Breban – şi ministru al Comerţului Exterior); întâlniri tangenţiale am avut cu Ştefan Andrei (când răspundea de Relaţii Externe la tineret), unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi din perioada postbelică; cu prim-secretarul P.C.R. al Centrului Universitar pe capitală, Cornel Pacoste ş.a.
Un disident adevărat şi un opozant curajos al lui N. Ceauşescu a fost prozatorul, eseistul, traducătorul şi editorul Victor Frunză (1935-2007), autor al celei mai complete şi documentate, deocamdată, Istorii a stalinismului în România (într-o nouă ediţie, revizuită, a fost denumită Istoria comunismului în România), de care m-a legat o constantă prietenie din perioada studiilor universitare.

Fostul meu student, Alexandru Mica, propulsat de mine în biroul U.T.M. pe an (ulterior a devenit un reputat rapsod şi folclorist; după decembrie 1989 a fost ambasador al României în Coreea de Nord şi cadru didactic universitar), după câte am aflat de-abia la începutul anilor ’90, a fost pregătit ca ofiţer de informaţii externe încă de pe băncile facultăţii, urmând cursuri speciale de pregătire pe linie de contraspionaj, dar – fapt esenţial – a complotat împreună cu Virgil Măgureanu (din perioada când erau colegi la D.I.E., apoi Mica se transferă la Direcţia Presă şi Tipărituri, iar de aici, la Academia „Ştefan Gheorghiu”, unde îl reîntâlneşte pe Măgureanu, cu care devenise între timp şi vecin, undeva pe la începutul anilor ’80) şi cu alte cadre din securitate şi armată pentru înlăturarea prin forţă a regimului Ceauşescu.

În perioada când Virgil Măgureanu era lector universitar la Academia „Ştefan Gheorghiu” am avut o colaborare amiabilă cu acesta, eu răspunzând de un grup de studenţi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, care efectua aşa-numita practică în producţie la sus-menţionata instituţie; îmi amintesc cum printre textele oferite studenţilor pentru traduceri se afla şi un volum în limba polonă despre mecanismele accederii la cucerirea puterii politice în stat.
Se ştie cu ce duritate şi autoritarism excesiv se comportau oamenii din garda pretoriană a Ceauşeştilor; îmi răsună şi acum neplăcut în urechi vocea tăioasă şi parcă-i văd ochii furioşi ai acelui individ ce mă apostrofa în sala Consiliului de Stat, în 1987 (cu ocazia semnării comunicatelor oficiale de către conducătorul statului român şi M. S. Gorbaciov); în timp ce mă contram cu acesta, Bogorodiţă (lucra atunci la Ministerul de Externe, după 1989 a fost o perioadă ambasador într-o ţară africană) m-a luat deoparte şi mi-a spus să fiu mai precaut, deoarece am de a face cu generalul de securitate Mitran (pare-mi-se, Ilie). Paradoxal, dar cu fratele său, regretatul Mircea Mitran (ca diplomat de carieră a reprezentat România la O.N.U. şi a fost ambasador în Japonia) fusesem bun prieten în grupa de la secţia de română de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (ne mai întâlneam apoi, uneori, la întrunirile periodice ale promoţiei noastre „Nichita Stănescu”).

Despre hibele de caracter ale lui Nicolae Ceauşescu ne povestea Mihai Novicov, fost rector şi ani îndelungaţi şeful meu de catedră (la respectivele întâlniri „de taină” participau printre alţii şi profesori universitari ca Gh. Barbă şi V. Şoptereanu); îl cunoştea foarte bine pe viitorul dictator încă din perioada detenţiei comune din închisoarea Doftana, ba chiar o dată i-a aplicat şi o justificată corecţie. Novicov a resimţit din plin ranchiuna lui Ceauşescu în diferite împrejurări, culminând cu stoparea candidaturii sale în rândul membrilor Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

În unele publicaţii s-a scris despre o victimă a lui Ceauşescu, Virgil Trofin; fost prim-secretar al C.C. al U.T.C., secretar al C.C. al P.C.R., apoi, după ce a căzut în dizgraţia soţilor Ceauşescu, a fost trimis la munca de jos, la ţară, ca preşedinte al unei gospodării agricole de stat. L-am mai evocat pe Trofin în referatul Martor la recrudescenţe staliniste, publicat într-unul dintre volumele „Analelor Sighet”. Ca şi în cazul comandantului militar sovietic Mihail Frunze, un posibil concurent al lui Stalin la funcţia supremă în stat, care este internat forţat în spital şi moare în 1925 pe masa de operaţie (episod relatat de Boris Pilniak într-o nuvelă, ceea ce, printre altele, i-a cauzat şi lui moartea, fiind împuşcat în 1938), tot aşa şi Virgil Trofin este trimis pe masa de operaţie, pare-mi-se, pentru o banală apendicită, unde îşi găseşte neaşteptat sfârşitul. Pe Trofin l-am însoţit, ca translator, la festivalul tineretului şi al studenţilor de la Helsinki, din 1962.

Pe Ion Iliescu l-am cunoscut în anii ’70, când, venind la Iaşi, cu un grup de activişti din conducerea P.C.U.S., am fost primiţi de către noul prim-secretar al judeţenei de partid (evident, programul vizitei era stabilit de la centru, din Bucureşti), după ce fusese demis în 1971 din funcţia de secretar al C.C. al P.C.R. din cauza unor observaţii critice referitoare la vizita întreprinsă de soţii Ceauşescu (din delegaţie făcuse şi el parte) în China şi Coreea de Nord. Gazda m-a cucerit cu atmosfera colocvială creată, cu nonşalanţă, cu atenţia nedisimulată acordată fiecărui interlocutor, cu stilul neşablonard, cu care a condus discuţiile, în general, cu aleasa şi vădita sa ţinută intelectuală. Atât atunci, cât şi ulterior, la participarea sa, ca şef al statului român, la manifestările importante organizate de Ambasada Azerbaigeanului în România, unde eram şi eu invitat ca membru fondator şi apoi ca preşedinte al Asociaţiei de prietenie România-Azerbaigean, am rămas plăcut surprins de folosirea fluentă şi sigură de către acesta a limbilor rusă şi franceză. La televizor l-am auzit vorbind şi în engleză (adversarii săi politici o denumesc ironic o „engleză de baltă”). Iliescu este, indiscutabil, cel mai instruit şi cel mai cult dintre toţi şefii de stat din România postbelică. El a pus, de asemenea, împreună cu liderul naţional azerbaigean, Heidar Aliev, bazele unei fructuoase colaborări pe toate planurile dintre România şi Azerbaigean. Exceptând unele pete negre, precum mineriadele, acceptarea tacită a baroniadei locale (în plan politic), admiterea imixtiuniii factorului politic în actul de justiţie, Ion Iliescu a reuşit totuşi să conducă şi să apropie ţara noastră, prin apele învolburate ale tranziţiei, spre zona de civilizaţie şi prosperitate a Uniunii Europene.

După decembrie 1989 m-am implicat nemijlocit în cazul Mihaelei Ceauşescu, fiica fratelui dictatorului, Marin Ceauşescu (găsit spânzurat în sediul agenţiei economice de la Viena, al cărei şef era). Conducerea catedrei dorea cu orice preţ izgonirea Mihaelei (lector universitar atunci, azi apreciat profesor universitar) din universitate, doar pentru faptul că era nepoata lui Nicolae Ceauşescu. M-am opus vehement şi argumentat (condusesem cu ani în urmă şi grupa din care făcea parte Mihaela, deci o cunoşteam destul de bine, ca o studentă disciplinată şi modestă), împiedicând săvârşirea unui act samavolnic. Despre acest episod am publicat şi un articol Cine provoacă scandal în Universitate?, menţionează laconic şi impricinata în volumul autobiografic, cu titlul unui vers eseninian, Nu regret, nu mă jelesc, nu strig. (Bucureşti, Editura Compania, 2004) şi descrie mai amplu poetul şi prozatorul Piotr Pâtalev (în perioada evenimentelor din decembrie 1989 se afla la Ambasada sovietică în calitate de angajat în personalul tehnic) în nuvela documentară Cum am ajutat-o pe nepoata dictatorului, inclusă în volumul său Acolo, dincolo de graniţă (Herson, 1999, pp. 465-484).

Multe persoane din numeroasa familie a clanului Ceauşescu au fost plasate în posturi importante din aparatul de partid şi de stat, dar vina principală revine soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu, atât pentru penuria de produse agroalimentare, lipsa de căldură şi lumină, pentru politica industrială iraţională, pentru problemele grave de ecologie şi protejare ale mediului ambiant, cât mai ales pentru sălbaticul sistem de supraveghere a conştiinţelor şi de suprimare a libertăţii de opinie.

Cu toate că s-au scris zeci de cărţi, că toate posturile de televiziune şi radio au organizat multe dezbateri, având ca invitaţi persoane care au participat direct la evenimentele declanşate de decembrie 1989, analişti politici, istorici, scriitori şi ziarişti, au rămas destule enigme neelucidate.

Câteva corective şi precizări utile ne oferă şi cartea lui Cinghiz Abdullaev, un roman, totuşi, prin excelenţă, de acţiune şi suspans, care amplifică bogata gamă a „De Ce”-urilor.
De ce soţii Ceauşescu au fost condamnaţi şi executaţi chiar de Crăciun?
De ce numeroşii terorişti (procurorul general al României anunţa că a arestat 800) s-au evaporat ulterior în mod misterios? (Alexandru Mica, dar şi alte surse, consideră că acest episod cu teroriştii a fost o pură înscenare).
De ce Consiliul Frontului Salvării Naţionale l-a numit la conducerea Ministerului Apărării Naţionale pe generalul Nicolae Militaru, cunoscut fiind că acesta, în trecut, fusese descoperit ca agent K.G.B., anchetat şi trecut în rezervă? (Imediat, din ordinul noului ministru, colonelul de contrainformaţii militare, Trosca, este chemat împreună cu echipa sa de U.S.L.A. la minister, unde, în apropiere de clădirea respectivă, este organizată o ambuscadă, iar tot grupul este nimicit. Trosca fusese cel care instrumentase dosarul „Militaru”; generalii Nuţă şi Mihalea sunt debarcaţi din tren, la Simeria, şi urcaţi într-un elicopter militar, iar acesta, la scurt timp, va fi spulberat în aer; Nuţă, de asemenea, participase la strângerea de materiale pentru dosarul „Militaru”).
De ce pe balconul C.C.-ului şi pe zidul Televiziunii Române n-au existat urme de gloanţe sau schije, pe când pe clădirile din jurul zonelor respective urmele sutelor şi miilor de gloanţe, ba chiar şi de proiectile, au putut fi observate apoi mult timp?
De ce s-au deschis larg graniţele ţării (în alte state, când au avut loc revolte şi mişcări sociale de amploare, acestea s-au închis) şi s-a abrogat legea patrimoniului naţional?
De ce noua putere nu s-a preocupat mai atent de situaţia unor persoane participante la evenimentele decembriste, ca, de exemplu, de Gică Popa, preşedintele completului de judecată de la procesul Ceauşeştilor (s-a sinucis), de locotenentul major de locaţie, care a fost asesor în acelaşi proces (s-a îmbolnăvit grav, i-a căzut părul şi apoi a fost atacat cu cuţitul de un necunoscut) ş.a.m.d.? (Decesul dramatic al unor foşti nomenclaturişti poate fi însă uşor explicat prin starea de stres provocată de arestările şi condamnările lor: Ioan Totu, fost ministru de Externe, apoi preşedinte C.S.P., s-a sinucis spânzurându-se; Ion Radu, fost vicepreşedinte al guvernului, s-a sinucis împuşcându-se; Nicolae Giosan, fost preşedinte al Adunării Naţionale, a murit de infarct în celula sa de la Jilava; a murit în acea perioadă Cornel Pacoste ş.a. Enigmatică pare a fi şi moartea controversatului general Ştefan Guşe).
De ce noua putere a permis traficul masiv de legitimaţii de revoluţionar? (Au apărut numeroase organizaţii ale revoluţionarilor şi în localităţi unde nu s-a tras nici un foc de armă, iar destui posesori de astfel de legitimaţii, în perioada dramaticelor evenimente, nici n-au ieşit măcar în stradă, stând acasă în faţa televizorului).

Aceste dileme şi multe altele justifică pe deplin apariţia unor asemenea cărţi, care predispun la o profundă reflecţie, precum acest captivant şi instructiv roman al lui Cinghiz Abdullaev.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Beznă sub soare”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii