Nicolae Breban 70

19,50 lei 16,80 lei

Nicolae Breban 70 (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9789731925738 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

O carte-eveniment. Ediţie alcătuită de Aura Christi.

O ediţie aniversară, dedicată unuia dintre cei mai mari creatori europeni, realizată cu participarea unor importante personalităţi ale culturii române (Nicolae Balotă, Eugen Simion, Nicolae Manolescu etc.); ediţie specială ce conţine o bogată iconografie.

Textele sunt menite să omagieze o legendă vie a literaturii române – ctitor, alături de Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu al romanului modern.

Nicolae Breban 70 de Aura Christi

Breban par lui même (I)
Autoportret

– Mai întâi, la mulţi ani, Nicolae Breban!
– Vă mulţumesc.
– Aţi împlinit, deci, în aceste zile, 50 de ani. Aţi descoperit până acum sensul vieţii dumneavoastră?
– Nu, şi sper că n-o să-l descopăr niciodată.
– Totuşi, cum vă apăreţi dumneavoastră?
– Adeseori la fel de confuz, contrariat, ineficace, lipsit de talent, cum apar, desigur, detractorilor mei.
(Nicolae Breban: «Cred în tradiţie, înţeleasă ca permanenţă a valorilor», în Flacăra, vineri, 10 februarie 1984, consemnat de George Arion)

* * *

– Apropo de persoana fizică (dar şi psihică). Vă rog să schiţaţi un autoportret.
– 1,82, mai degrabă corpolent, merg puţin aplecat, greoi, indubitabil, adeseori, în mers, în replică, mai ales la primele replici, afectând uneori o politeţe provincială. Sensibil la fermecul cuiva, deşi lupt mereu contra lui, ca un urs cumva miop în faţa unei vulpi lunecătoare ce-şi ondulează sclipitoarea şi inteligenta-i coadă. Extrem sociabil, în sensul cultului prieteniei, îmi place vinul şi spiritul de banchet platonic, discuţii, noaptea adică, în jurul unui vin bun cu un camarad de nădejde, ce nu trădează a doua zi. Sensibil la frumosul feminin, când eram foarte tânăr, eram atras de femeile ce purtau ochelari; astăzi sunt atras de cele care şi-au obosit vederea în multe lecturi, fiinţa aceea fascinantă, etern atrăgătoare, o persoană de sex opus în faţa căreia sensibilitatea ta, cultura, inteligenţa, nevăzuta ta tenacitate, devin reale! Îmi place să beau ceai englezesc fără zahăr, dintr-o ceaşcă scumpă, cu motivul cepei, dacă mă stabilesc într-un loc, într-o clădire sau pe un scaun, întârziu ore întregi acolo. Nu-mi place să văd multe persoane în aceeaşi zi, nici să circul în medii diverse. Dorm mult, uneori 10 până la 12 ore pe zi, lucrez noaptea, îmi place să primesc scrisori, eu însumi sunt leneş la răspuns, neglijent. Amân o grămadă de lucruri, am groază de drumurile ce-mi aduc un folos practic şi imediat, visez să am un secretar, sunt sensibil la prieteni noi (deşi mi i-am păstrat pe cei vechi decenii întregi, în ciuda depărtărilor fizice sau morale), mai ales sunt sensibil la prieteniile tinerilor ce fac aceeaşi meserie ca mine. Mă prefac că îi ajut, că îi „asist”, dar de fapt mă înfrupt cu un canibalism scuzabil din foamea lor de glorie şi de profesionalism, din curăţenia, naivitatea lor intactă, necoruptă de bani sau scopuri.

Îmi place să şofez, am schimbat multe maşini, la distanţă de cincisprezece ani am avut două accidente, în secolul trecut aş fi călărit, aş fi visat cu siguranţă un cupeu scump. După treizeci de ani am descoperit moartea, aşa cum te împiedici de un obiect pe care l-a aşezat cineva, în aparenţă răutăcios, într-o încăpere ce-ţi părea atât de familiară şi, o dată cu aceasta, ateismul meu vechi şi „motivat” de raţiune şi splendidele ei argumente, izbucnit pe la vreo şaisprezece ani şi iconoclast, atunci, cu vehemenţă (tatăl meu era preot!), a început să se clatine. Pentru că nu am fost capabil, de atunci, să trăiesc singur, fără Dumnezeu, şi nici nu am putut să-mi creez unul, l-am împrumutat pe cel al lui Miguel de Unamuno din genialul poem ce se cheamă Sentimentul tragic al vieţii. Recitesc în cicluri regulate pe cei pe care-i iubesc, îi reascult, ultimii ani la Paris am reuşit să rezist şi să muncesc şi datorită muzicii de cameră a lui Schubert şi Brahms. Brahms mi-este maestru, din tinereţe, de la începuturile simfoniilor şi cvartetelor lui am învăţat acea primă „sută de pagini” din romanele mele, „confuze şi cu lungimi” pe care mi le reproşează critica.

Sunt neîndemânatec în lucrurile mărunte şi în general sunt neîndemânatec. Nu voiam să ajung scriitor de cărţi grave şi „filosofice”, de mic visam o glorie mai zgomotoasă ca aceea a unui actor sau pianist. (Am încă vise pe care le numesc de impostură când mă văd cântând la pian Liszt sau Skriabin ca Arthuro Michelangeli Benedetti!). Aş fi vrut să mă recunoască toată lumea pe stradă, ca pe Birlic, deşi realizez ce incomodă e o asemenea glorie. Sunt vanitos, nu-mi place să fiu întrerupt, când spun ceva – şi eu spun numai lucruri importante! – mă supără şi mă încrunt, chiar dacă cineva face vreo măruntă mişcare. (Adeseori am vrut să strâng de gât pe câte o persoană amabilă ce îndemna pe cineva să se servească din cafea sau din cataife, tocmai când eu peroram despre „scopurile provizorii”, „conul de umbră”, „cei doi timpi logici”, „noua tipologie” şi alte preţiozităţi). Sunt violent în reacţii, dar pentru o persoană abilă şi calmă, uşor de liniştit. (În ultimii zece ani această persoană se cheamă Cristina şi, spre uimirea mea, rezistă. Declară cu insolenţă că mă iubeşte, deşi mi-a auzit puţinele-mi idei şi anecdote repovestite de sute de ori! Dar, e probabil, suprema dovadă! Cine ar rezista, fără iubire?!).

Singura mea calitate e tenacitatea. Am observat că, dacă eşti încăpăţânat, toată lumea te lasă în pace. Nu e suficient să ai dreptate, trebuie să ai şi memoria dreptăţii tale. Cu timpul obţii totul, sau aproape totul: nu numai glorie şi bani, dar şi cultură, inteligenţă, subtilitate, precum şi dreptul de a le folosi, prerogativa supremă. Iubesc ideea de regalitate, de aceea privesc cu simpatie (incomoda şi neigienica) feudalitate, epoca homerică. Nu-mi place munca (în accepţie burgheză) pe care o definesc astfel: o activitate ce nu-ţi face plăcere pentru care eşti retribuit ritmic. Creaţia este o activitate ce-ţi face plăcere şi pentru care nu eşti retribuit deloc sau doar întâmplător. De unde libertatea.

(Vatra, nr. 3, 20 martie 1984, an. XIV, p. 8-9, consemnat de Maria Mailat)

Locul de origine

– Da, sunt unul dintre acei care descoperă târziu, dar cu certitudinea revelaţiei, „marcajul” locului originar. În primul rând Nordul, regiunea geografică, dar şi „mistic-spirituală” a oricărei aşezări umane: deci dealurile, obcinele domoale de aici încrustate în ochii înaintaşilor mei, lungul şir al preoţilor Breban – originari din satul Breb – şi atitudinea sufletească a celui din Nord: greoi, fără imaginaţie spontană, blând şi dur în acelaşi timp.

Mă simt legat de ţăranii, pădurarii şi minerii acestui loc, am o profundă şi înspăimântată admiraţie faţă de cei care au trudit, care s-au luptat cu un pământ aproape steril (la suprafaţă). Eu însumi am moştenit asta, lungi ani de zile a trebuit să sap până la primul strat fertil. Am săpat, dar sper că am şi zidit şi aşa cum înaintaşii mei – preoţii Breban, alături de ţăranul istoric român din Ardeal, crezând în unitatea naţională zideau biserici, eu însumi, cu smerenie, am zidit câteva. Cu pereţii transparenţi, de sticlă, cu iconostasul acoperit de metaforele mele greoaie, cu o turlă (sau o cupolă) pe care nu o zăresc prea bine încă, dar încerc s-o desluşesc.

(Maramureş, octombrie 1980, Baia Mare, p. 9, consemnat de Augustin Cozmuţa)

* * *

M-am născut la Baia-Mare, tatăl meu era preot greco-catolic, bunicul meu, Nicolae Breban era protopop în comuna Cicârlău, de lângă Baia-Mare, unde a zidit o superbă catedrală şi încă în timpul ocupaţiei maghiare „funda” şcoli româneşti, de aici poate „stereotipul”zidirii de catedrale, de construcţii „ideologice”, cu simboluri din litere şi imagini, o casă, o basilică, un loc unde e posibilă o întâlnire, un loc sacru. Sacru, spune parcă undeva Mircea Eliade, este orice lucru ce semnifică ceva dincolo de el însuşi. O masă pe care e aşezat un potir, nu mai este o simplă masă, o viaţă ce urmează un desen dinainte gândit, cu o anume „rigiditate”, devine un destin, o carte ce refuză viaţa pe care trebuie s-o oglindească, suspectând-o de „platitudine”, de „trivial”, poate avea şansa să devie ea însăşi „viaţă” etc. Mama e născută Böhmler şi vine dintr-un şir de comercianţi germani, emigraţi din Alsacia-Lorena, Brebanii au fost preoţi greco-catolici.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Nicolae Breban 70”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii