Pagini de istorie americană

Pagini de istorie americană de Claudia Maria Radu

CAPITOLUL I
RESORTURILE SCLAVIEI ÎN AMERICA COLONIALĂ

Calificat uneori ca „degradant” şi inuman de majoritatea istoriografilor, comerţul cu sclavi africani a fost condiţia necesară pentru dezvoltarea economică a coloniilor sudice americane şi apoi pentru celelalte colonii din Lumea Nouă.

„Comerţul cu sclavi nu a fost „invenţia Europei”¹, Islamul deţinând antecedentele în continentul african „în zonele dintre Niger şi Darfour, el practicând primul la scară largă acest tip de comerţ din aceleaşi motive pentru care Europa va apela mai târziu la el: lipsa de bărbaţi pentru sarcini multiple şi foarte grele”². „Middle Pasage – termen aplicat călătoriei din Africa spre Amertica”³ este partea componentă a comerţului triunghiular purtat între Europa, Africa şi America, fiind al doilea braţ al acestuia. Forma coerentă a comerţului transatlantic va fi căpătată în secolul al XVIII-lea, în secolul al XVII-lea, el fiind comparativ mic cu ceea ce avea să devină mai târziu.

Competiţia pentru dominarea traficului uman s-a dat între Spania, Olanda, Franţa şi Anglia. După ce Olanda a ieşit de sub controlul Spaniei spre sfârşitul secolului al XVI-lea, ea s-a lansat într-o acerbă concurenţă pentru dominarea teritoriilor din Lumea Nouă. În 1621 Compania Olandeză pentru Indiile de Vest deţinea monopolul atât asupra comerţului african, cât şi asupra comerţului cu coloniile olandeze din Lumea Nouă. Aceasta, nu înainte să-şi stabilească o bază la Mowree în 1611, pe care în 1612 au numit-o Fort Nassau, iar cinci ani mai târziu să obţină de la conducătorii locali mica insulă Goree. Odată cu reorganizarea Companiei Olandeze în 1675, această ţară a putut să-şi recapete o parte din poziţiile sale pierdute. Războaiele sale comerciale cu Franţa şi Anglia au scos-o însă din competiţie, iar pentru redresare compania va acorda licenţe persoanelor particulare. În viitor Olanda va suporta modificări majore pentru păstrarea punctelor sale în Africa, negustorii săi aflându-se sub influenţă franceză.⁴

Al doilea agent al comerţului transatlantic – Franţa, printr-un grup de comercianţi intră şi ea în comerţ în 1634. La un an după aceasta, Colbert creează Compania franceză a Indiilor de Vest, ce promova politica Franţei în Africa. Creată în 1673, Compania Senegalului se va prăbuşi în 1681, datorită lipsei de capital şi a proastei conduceri.⁵

În ce priveşte Anglia, prima călătorie engleză spre Africa a fost cea a căpitanului William Hawkins în 1540.

Primii negri africani introduşi în coloniile engleze din continentul american au acostat la Jamestown în 20 august 1620 aduşi de un vas olandez. Există încă o dispută asupra statutului acestora, unii istorici susţinând că cei douăzeci au fost vânduţi ca sclavi⁶, iar alţii că ar fi fost muncitori cu contract pe o perioadă de timp, de obicei între cinci şi şapte ani, după care ei înşişi devin proprietari de sclavi.⁷

După acest prim transport, importul sclavilor a devenit ocazional şi incidental. La început s-a constatat o cerere mică, sursele vorbind de 300 de sclavi în 1650, numărul crescând până în 1661, atunci când instituţia a fost legalizată.⁸

Compania Regală pentru Africa a fost una din companiile comerciale ce deţinea monopolul asupra traficului, carta sa de înfiinţare fiind datată în anul 1672. Între 1680-1688 compania a trimis 249 de vase care au adus în America 46 396 de sclavi.⁹ După 1688, pierzându-şi poziţia privilegiată, importanţa acestei companii a scăzut.

În 1713 Anglia va obţine drept de „assiento” (după pacea de la Utrech în urma războiului pentru succesiunea Spaniei) pentru comerţul cu sclavi; „de acum înainte acesta a devenit oficial englez. Anglia urma să livreze în treizeci de ani 144 000 de sclavi, în medie cam 4 800 anual. Monopolul a fost cumpărat cu 200 000 de coroane de la regele Spaniei. În perioada imediat următoare, negustorii transportau anual 15 000 de captivi, de trei ori mai mult cât se stipula în contractul cu Spania.”¹⁰

Acest tip de comerţ va ajunge spre sfârşitul secolului al XVIII-lea „afacerea Regilor, a bogătaşilor şi a marilor negustori”, aşa cum descrie John Barbot, un căpitan de vas.¹¹ Despre o afacere rentabilă vorbesc şi „profiturile realizate în portul Liverpool. Astfel, din registrele acestui port reiese că între anii 1795-1804 – vasul Lotery a transportat în Jamaica 305 sclavi din care s-a obţinut un profit de 11 309 lire sterline (aproximativ 36 lire sterline pentru un om), vasul The Enterprise a transportat în Cuba 392 sclavi, din care s-a obţinut un profit de 6 428 lire, iar vasul The Fortune a realizat de pe urma transportului a 343 sclavi un profit net de 1 847 lire sterline (aproximativ 5 lire şi 9 şilingi pentru un om)”.¹²

S.Berstein şi P. Milza subliniază că „această predominare a comerţului atlantic explică noua ierarhie portuară, care triumfă în secolul al XVIII-lea. Anversul ruinat, Amsterdamul în declin cedează locul Londrei, mare antrepozit al produselor de dincolo de mări, şi porturilor Bristol, Nantes, Bordeaux şi Liverpool. Astfel, ţările Europei Occidentale se îmbogăţesc şi mai mult decât în secolele precedente. Producţia de metale preţioase stimulată de dezvoltarea comerţului creşte în mod considerabil: între anii 1700 şi 1780 producţia de argint şi de aur se dublează, iar în acest context de prosperitate, în perioada anilor 1760-1780 au loc în Anglia transformări ale structurilor producţiei manufacturiere, cărora istoria le va da denumirea de revoluţie industrială, cu repercursiuni asupra dezvoltării coloniilor americane.”¹³

Frontieră a numeroaselor oportunităţi, „comerţul din Africa spre Americi sub toate aspectele sale (preţuri şi procedee de plată) era reglementat pe o bază tradiţională. Sursa de provenire a sclavilor era Africa de Vest, din aproximativ douăzeci de pieţe principale şi din altele mai mici situate pe coasta Africii pe o întindere de 3 000 de mile¹⁴ între nordul Senegalului şi sudul Angolei.”¹⁵

Cele mai importante centre de colectare spre care convergeau drumurile de acces din interior „erau plasate la gurile râului Senegal, din platoul Futa, Toro, Tekrup în regiunea unde se afla Coasta de Aur (Ghana modernă), spre sud în zona dintre gura fluviului Gambia şi insulele din faţa coastei Guineei moderne. Următorul punct important era Dahomei, unde ajungeau mărfurile din Togo şi Nigeria.”¹⁶ Alte pieţe s-au dezvoltat în jurul oraşelor Badagry şi Laos, unde soseau mărfuri din ţinuturile, care formează în prezent Nigeria de Vest şi regiunile vestice ale Nigeriei de Nord. Urma Delta Nigerului, iar la est de aceasta se aflau ultimile mari poziţii importante: gura fluviului Calabar şi coasta învecinată cu Camerunul de Vest.

În restul de 600-700 mile de coastă exista o zonă de comerţ sporadic, comparabilă ca importanţă cu coasta dintre Sierra Leone şi Coasta de Aur. Regatul Congo, aflat între gura fluviului cu acelaşi nume şi Luanda de astăzi, era o importantă piaţă de desfacere umană mai ales în secolul al XVI-lea pentru portughezi şi singura asupra căreia şi-au impus monopolul.¹⁷

În Anglia, porturile Liverpool, Bristol şi Londra se situau pe primele locuri în transportul sclavilor. În registrele anului 1744 sunt înscrise 104 vase cu autorizaţia de plecare din acestea trei, şi alte 13 vase cu plecarea din Lancaster, Glasgow, Chester şi Plymouth.

„Procedeele de colectare a sclavilor au evoluat de la cele câteva forturi europene de pe Coaste de Aur, până la magaziile constituite de căpeteniile de pe coastă, unde sclavii erau ţinuţi până la venirea corăbiilor. Mijloacele de plată folosite în tranzacţii constau în suluri de tutun, butoaie de rom, fier sau cupru şi uneori moneda. Dovedit avantajos mai târziu, comerţul va căpăta un caracter regulat, africanii instituind un întreg sistem de taxe, care difereau de la o zonă la alta. Adeseori modul de plată era derutant de complicat”.¹⁸

Un tip de tranzacţie este şi cea din 1676, când „Sarah Bonaventura, o corabie a Companiei Regale pentru Africa a cumpărat o sută de bărbaţi, femei şi copii, toţi însemnaţi cum se cuvine cu marca companiei, în schimbul unor ţesături de bumbac fabricate în Anglia sau India, cinci puşti, douăzeci de bare de fier, şaptezeci şi două de cuţite, o jumătate de butoi de praf de puşcă şi diferite mărunţişuri.”19