Glasuri din bolgie

Glasuri din bolgie de Sorin Lavric

Duhul mefitic

După lectura unei cărţi ca Nuda veritas simţi nevoia să te scuturi ca după un vis urât, până într-atât de molipsitoare e atmosfera de bolgie în care intri. Bolgie e un termen convenţional, prea palid pentru a surprinde timbrul descreierat din cele trei tomuri. Le închizi dornic de a le uita cât mai repede, dar dâra lor neverosimilă te urmăreşte mult timp. Dacă aş spune: putoare de beci, îngustime de carceră, cruzime de fiară, n-aş face decât să enumăr câteva expresii terne, al căror înţeles nu poate surprinde aerul de molestare în care a respirat Nicolae Stroescu-Şovarna.

Doza de otravă pe care eşti silit s-o înghiţi pe parcursul a peste 1 500 de pagini te chirceşte. La sfârşit eşti stors ca o cârpă, sleit ca după un maraton al suferinţei asidue. Pe deasupra, încerci senzaţia unuia care a fost intoxicat cu un gaz, de mirosul căruia nu mai scapă. Pe vremuri, despre camerele închise se spunea că au un „aer mefitic”: un aer stătut, cu miasme dăunătoare, unde şansa de a te îmbolnăvi bătea spre certitudine.

La fel cu memoriile de aici. E în ele un spirit cu precădere mefitic, o suflare grea, a cărei intensitate îl preschimbă pe autor într-o figură memorabilă. Nicolae Stroescu-Şovarna face parte din categoria inflexibililor: bătaia nu-l intimidează, foamea nu-l îmblânzeşte, izolarea nu-l înmoaie, durerea nu-l doboară. E cerbicia în persoană, model de încrâncenare fără scăderi, întruchiparea fidelă a ideii de voinţă. Dacă Schopenhauer l-ar fi întâlnit pe Şovarna, l-ar fi arătat ca pe un exemplu menit a-i confirma teoria voinţei absolute. Velle non discitur, „nu poţi învăţa să vrei”, voinţa e un dar înnăscut sau nu e deloc, iar Nicolae Stroescu-Şovarna posedă din plin virtutea lui „a vrea”. Şi ceea ce el vrea e să se opună cu orice preţ regimului comunist. Urmarea e şirul clasic de închisori din România postbelică, din 1948 şi până în 1953.

În închisori, Şovarna va încorpora efigia căposului iremediabil: va sfida ordinele, va refuza să muncească, se va lua la harţă cu gardienii. Un rebel cu predispoziţii colerice, ripostând verbal la orice jignire. Un instigator dând peste cap randamentul echipelor de muncă, un răzvrătit oferind deţinuţilor un nefast exemplu de demnitate bătăioasă. Un cârcotaş intratabil căruia i se va duce buhul pretutindeni, dar mai ales în lagărele de muncă de la Canal, unde îşi va croi o reputaţie de lider neoficial. Pe scurt, va fi o adevărată pacoste pentru orice director de penitenciar. De alt­fel, din 1950, pe coperta dosarului de penitenciar va sta scris, ca un avertisment pentru serviciul de cadre, că Şovarna este un element „foarte, foarte periculos”. Pentru jargonul şters, neutru-agramat, în care se scriau dosarele în acea vreme, accentul de-a dreptul patetic de „foarte, foarte periculos” spune enorm: Şovarna era un cal breaz. Se lua în clonţ cu comandanţii, îi ameninţa că-i va raporta la Parchetul Militar. Pe deasupra era o piază-rea: era deajuns să fie încorporat într-o brigadă de muncă pentru ca peste câteva luni unitatea să fie dizolvată din cauza nesupunerii colective. Nici cei mai atroce dintre brigadierii Canalului nu l-au putut îngenunchea. Nu se născocise încă metoda prin care cineva să-i vină de hac căposului.

Căposul s-a născut în comuna Şovarna din judeţul Mehedinţi pe 2 mai 1921. Va avea de timpuriu simpatii de stânga, dovadă că în 1946 se înscrie în PCR şi colaborează la ziarul progresist „Tinereţea”. Abdicarea regelui îl prinde în Bucureşti, unde este student în anul patru la Academia Comercială şi la Facultatea de Drept. Dându-şi repede seama de catastrofa socială, Nicolae Stroescu, din membru cu carnet de partid va deveni un opozant ferm. Bănuit că pune la cale înfiinţarea unei organizaţii de rezistenţă, Securitatea va încerca să-l elimine înscenându-i un accident de maşină, care se va petrece în Piaţa Dorobanţi pe 14 martie 1948. Rezultatul: fractură de baza craniului şi fractură de col femural stâng. Se va zbate o lună între viaţă şi moarte, pentru ca, la un moment dat, fiind declarat în moarte clinică, să fie aruncat printre cadavrele de la morgă. Dând semne de viaţă, va fi dus la Spitalul de Urgenţe, unde va fi înfăşurat în ghips. Peste o lună va fi arestat şi trimis la spitalul închisorii Văcăreşti, unde îi va cunoaşte pe cei din lotul criminalilor de război: Istrate Micescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr.

În tot acest timp, Şovarna este literalmente un mulaj de ghips, incapabil să se mişte, fiind purtat ca un obiect inert dintr-un loc în altul. În celula 7 din penitenciarul Văcăreşti va trece pe lângă moarte, fiind aproape mâncat de ploşniţe, împotriva cărora nu se putea apăra din cauza imobilizării. Acum se trezeşte în el forţa nativă a voinţei, al cărei arc îl va ajuta să supravieţuiască în împrejurări dure: în mizeria fecalelor din Casimca Piteştiului, sau în gerul carcerelor de la Canal. Ce e uimitor e că, din 1948 până în 1953, Şovarna va fi un schilod inapt a se ţine pe propriile picioare, trebuind mereu să recurgă la un băţ de sprijin. Vulnerabil sub unghi fizic, schilodul acesta era de neînvins în plan psihic, dovadă verdictul de „foarte, foarte periculos” de pe coperta de dosar. Că un estropiat poate ajunge lider în mjilocul deţinuţilor de la Canalul Morţii spune totul despre fibra acestui mirabil rebel.

A enumera toate închisorile prin care a trecut e oţios: de la Jilava până la colonia Periprava, de la Uranus până la Capul Midia, traseul ascultă de un grafic clasic. Ce nu e clasic e pragul până la care acest om îşi putea încorda voinţa: în condiţii de ger, când era ţinut în pielea goală la minus 10 grade Celsius, Şovarna, prin puterea minţii, îşi abandona frigului o parte a corpului, pentru a-şi ghida sângele în restul trupului. De pildă, îşi neglija picioarele şi îşi împingea sângele în torace spre a-şi proteja plămânii, dar nu mişcându-şi membrele, care oricum erau înţepenite, ci printr-o zvârcolire interioară ce te duce cu gândul la respiraţia abdominală a fachirilor. Gol puşcă, Şovarna a rezistat 22 de ore la minus 10 grade Celsius.

Cele mai teribile pagini descriu războiul nevăzut în condiţii de izolare, lupta voinţei de a nu ceda în faţa morţii. E lupta cu frigul, cu foamea, dar mai ales cu setea: Şovarna putea rezista şase zile fără apă. Scund, ciung şi slab, Şovarna era redutabil în altercaţiile verbale cu gardienii: avea prezenţă de spirit, replică rapidă, şi niciodată nu tăcea cel dintâi. Chiar dacă îl băteau până la pierderea cunoştinţei, când se trezea, o lua de la capăt. Marea lui grijă era să nu dea impresia că-i este frică, deşi pe dinăuntru tremura de spaimă la gândul că putea muri.

După eliberarea din 1953, va fi trimis în domiciliu obligatoriu la Vatra Dornei, unde se va căsători, având doi copii. Neînvăţând lecţia supunerii, va fi tracasat permanent, cu concedieri periodice: a avut 16 locuri de muncă, de la muncitor necalificat la contabil, la Reşiţa, Târgu Jiu, Timişoara şi Buftea. În 1960 i se va întocmi dosar penal pentru denunţ calomnios, pentru ca apoi să intre în labirintul saloanelor psihiatrice. Declarat bolnav psihic (schizofrenie paranoidă), Şovarna nu va ceda, punându-şi pe hârtie de trei ori memoriile (1955, 1960 şi 1983). De fiecare dată, Securitatea îi va confisca manuscrisul. Varianta de faţă a fost scrisă în 1993, an în care Şovarna aştepta o decizie juridică privind persecuţia politică la care fusese supus timp de 45 de ani. Va muri în 2002 fără a primi o decizie de reabilitare, care va fi dată abia în 2011, în urma insistenţelor fiului.

După 1989, dezgustul pe care l-a simţit, văzând cum informatorii confiscă viaţa politică, l-a ţinut departe de viaţa publică. Nici cu colegii din AFDPR nu s-a înţeles mai bine: când ştii concesiile pe care le-a făcut fiecare regimului, nu mai poţi să-i zâmbeşti cordial. Iar de la un căpos mândru ca Şovarna nu te puteai aştepta la indulgenţe tardive.

Deţinuţi cu stofa lui Şovarna au fost puţini. Nu-i e dat oricui să fie inflexibil, cu preţul pierderii a toate: familie, carieră, bunăstare, statut social. Şi totuşi, câţiva au fost: Remus Radina, Grigore Caraza, Vasile Paraschiv şi acel mirabil procuror Florea Olteanu, ale cărui memorii, publicate de Romulus Rusan la Fundaţia Academia Civică în 2011, pun în lumină un caracter ejusdem farinae cu al lui Şovarna. O carte aspră, de-a dreptul mefitică: duhul ei persistă după ce-ai închis-o.

■ Nicolae Stroescu-Şovarna, Nuda veritas din crimele comunismului, vol I: Temniţe (640 pag.), vol. II: Canalul morţii (608 pag.), vol. III: Jurnal de rezistenţă (304 pag.), ediţie îngrijită de Vlad Mitric-Ciupe, prefaţă de Silviu Moldovan, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, editat cu sprijinul IICCMER.