Tinerețea pe sfârșite

Tinerețea pe sfârșite de Ion Lazu

Pierderea

…mîncai direct din cratiţă şi privirea îţi rătăcea pe zidul din faţa ta. Rătăcea mai de mult. Mîncai mai de mult. Jumătatea de franzeluţă, care de la început ţi se păruse prea mică, se împuţina între degete… oare o să-ţi ajungă? Şi dacă nu… priveai zidul la nimereală, neatent, poate prea îndelung… nu mai aveai nimic în gură, între degete, în furculiţă, în cratiţă – pe zid ai descifrat profilul unei tinere egiptence. Aşa dar priveai peretele sau într-acolo, nu ştiu cum, de fapt nu priveai, ci privirea ţi s-a condensat dintr-o dată pe desenul ales al unei tinere fete. De uimire şi bucurie ai făcut greşeala de a încerca să-ţi fixezi mai bine lucrurile: o fată, acolo, pe zidul în faţa căruia te aşezi de o lună, mestecînd în neştire… o fată, acolo – şi tu, unde? De aici, de la masă, peste toate vasele astea îngrămădite, peste marginea tulbure, verde-cenuşie a borcanului de iaurt, din care bei apă… ai văzut-o!

Deci: borcanul pe deasupra căruia priveai (o asemenea margine verde-tulbure!) şi în preajmă, îngrămădite pe masă, mereu împinse şi rearanjate mai la îndemînă, în timp ce tu mîncai, continuînd să-ţi arunci ochii peste articolul despre prietenul de odinioară (voi reveni cu precizări…): crăticioara cu cartofi şi ouă, prăjite împreună, doar că pînă la urmă nu toţi cartofii s-au prăjit suficient, ai spart ouăle prea repede şi te-ai temut să nu se prindă – nu se ştie de ce mirosul de ouă prinse îţi face greaţă, amintindu-ţi de crematoriu… Crăticioara stă pe farfurie, ai adus-o direct de pe aragazul de campanie – aici trebuie să fii mereu foarte prudent – şi, aşteptînd să se răcească un pic, ţi-au căzut ochii pe sfertul de ziar unde adunaseşi cojile de cartofi, ai început să citeşti jumătăţile de coloană ale articolului despre ultima carte de călătorii a prietenului (am să revin, promit!) şi, pînă la urmă, ai împins cojile pe colţul mesei, ca să poţi citi… Încă te simţeai bine – sau… ca de obicei, nu te simţeai în nici un fel, erai şi atît, ştiai ce trebuie să ştii, toate părîndu-ţi-se fireşti; pînă şi îndărătnicul, complicatul sentiment de admiraţie-invidie pentru vechiul prieten – în fapt un bun poet al vremii, pe care întîmplător îl cunoscuseşi şi de aceea ai stat zece ani cu atenţia îndreptată asupra lui, în timp ce mai dădea o carte, un articol, un interviu, o traducere… – şi pe stradă vă zăreaţi uneori: „salut!”… „salut!” şi tu ştiai totul despre el, în afară de „ce-o fi crezînd despre mine?”; în dreapta, cealaltă cratiţă, cea înaltă, pe care o tot împingi, incomodat la luatul cartofilor cu furculiţa – înaltă şi peste mînă – atunci cînd te întrerupi din citit şi dai să prinzi de pe fundul ei cîteva fire de salată.

Terminaseşi cu articolul – jumătăţile de coloană, adevărată cimilitură, nu? Şi acum ţi se părea că finalul îl citiseşi în zilele trecute – era încă bine, în sensul stabilit. Bătrîna venind din grădină urcase treptele, pe rînd, cu trudă, fără să se întoarcă spre cel de la masă, cum o făcea în alte ocazii – te gîndeai cu uşurare că poate nici n-a observat că mănînci direct din cratiţă, (lucru pe care o nemţoaică îl va dezavua, la orice vîrstă), că pe colţul mesei se află o grămăjoară de coji – şi cred că urmărind-o cum intră în casă şi închide uşa, ai ajuns cu privirea pe zidul din faţa, şi un timp l-ai parcurs în neştire…

Să fie doi metri pînă acolo, doi şi jumătate. Desenul apăruse în partea de jos, la cîteva palme de baza peretelui: pe direcţia borcanului, dar poate atunci stătuseşi ţeapăn (la trecerea nemţoaicei, nu?), sau tot aşa, aplecat, în sensul inaderenţei tale din totdeauna. Un chip de fată!, ţi-ai spus, cu uimire, profilul unei tinere cu desenul ochiului puţin tras în sus – o egipteancă: Nefertiti!

Şi atunci, de surprindere şi nepregătire, sau pentru că ai încercat să precizezi acel contur – l-ai pierdut! Ai pierdut totul…

Un ţipăt s-a ridicat în tine, un ţipăt înalt, sfîşietor. Ţipătul acela („Ah, cum am pierdut eu calea, totul!”) – numai cît a durat acel ţipăt, numai atît a fost adevărat. Înţepătura lui, vie, răzbătătoare în simţire; şi în a doua clipă, regretul că nici o astfel de durere atroce nu rămîne, nu poate dura. (Ce ai fi vrut, ce? toată viaţa ta să fie un cutremur, un ţipăt dilatat, viu, peste traiul de fiecare zi – sau poate ai fi vrut să mori: fericit, sfîrtecat pe creasta acelui ţipăt?!).

Un ţipăt-pierdere şi, în clipa umătoare, trezirea. Ai văzut, parcă pentru prima oară: cratiţele, borcanul de apă, cotorul de varză, rămas după ce încropiseşi salata, cojile de cartofi, deja înnegrite, răsucite, noroioase; şi blestematul colţ de revistă pe care-l buchisiseşi cu atîta plăcere, acum cîteva clipe – şi ai văzut: înţelesul precar al vieţii tale, golul existenţei…

Împrejur, totul cum nu se poate mai bine orînduit: grădina nemţoaicelor, între ziduri înalte, teutone, cu iederă escaladîndu-le, aleile cu macadam pestriţ, cu gard viu tăiat în calupuri perfecte, copăceii în catalige, viţa de vie pe spalierii vechi, acum putreziţi, grafitoşi, cealaltă masă, rotundă, de piatră, la baza scărilor din capătul grădinii – un mic fragment de Shonnbrun – şi apoi casa, da, casa unde tu însuţi ai un pat, împins în fundul coridorului, după glasvand; totul e perfect, totul e în ordine, tot ce ţine de aceste două bătrîne nemţoaice cumsecade, mamă şi fiică, fără posibilităţi însă harnice, demne şi neînvinse în strădania lor de a se ţine deasupra…

Iar tu, ai pierdut de pe zid desenul tinerei fete, pentru totdeauna. Şi ai pierdut (de asemenea) neatenţia, parcă pentru totdeauna. Cu încordare crîncenă priveşti adunătura meschină de pe masă. E aici un tîlc mai vechi al firii tale, pe care l-ai ocolit cu perseverenţă, dar care acum a ţîşnit singur, la vedere.

Priveşte-l fără milă, din apropiere.

Pe zidul coşcovit din faţa ta, chipul tinerei fete s-a şters pentru totdeauna