100 Prozatori şi eseişti

Prozatori şi eseişti de Geo Vasile

PREFAŢĂ

Cel puţin patru generaţii de prozatori români se perindă prin faţa cititorilor: plecând de la deja clasicii de manual tip Mircea Eliade (1907-1986), Nicolae Breban (n. 1934, Baia Mare) sau Augustin Buzura (1938, Berinţa, Maramureş) care nu-şi dezmint construcţiile masive şi nici temele grave, universale, recurente în opera unor Nietzsche, Dostoevski, Thomas Mann, Tolstoi, Proust, susţinute prin tipologii pregnante, contrastive şi totodată complementare (spirit – trup, viaţă – artă, apollinic – dionisiac, maestru spiritual – discipol, călău – victimă, inclusiv în plan erotic, politic, social) şi nici stilul analitic amintind de investigaţia şi procedurile psihanalitice, lungul monolog digresiv, verva şi proteismul, se ajunge printr-un mirabil proces de ieşire din fatalitatea asincroniei, la anvergura ficţiunii de tip euro-american, la epica psihopoliţistă, la romanele în cheie mitologică şi totodată realistă, la povestirile în clarobscur care l-au impus, de pildă, în istoria literaturii pe regretatul Marius Tupan. Prima sa trilogie, „Coroana Izabelei” este biografia mitului genealogic personal, o ocazie pentru prozator de a descrie timpul interior, sinonim al adevărului trăit în zonele profunde ale inconştientului şi subconştientului.De aici şi climatul epic fabulos, fantasmatic, insertul magic impunându-se firesc. Simptomul sincronizării rapide cu spectacolul mondial al literelor se anunţă inclusiv în a doua trilogie a aceluiaşi talentat autor, „Rhizoma”, 2004, construită reticular, parabolic, polisemic, cu mesaj profetic inclus, rod al unei imense documentări în culisele politicii naţionale şi internaţionale, precum şi ale serviciilor secrete neaoşe şi străine. Acelaşi simptom al scanării actualităţii româneşti în curs de globalizare se resimte în măştile şi farsele eroicomice din romanul lui Mihnea Rudoiu (n. 1978), în microromanul „Ce se ştie despre ursul panda” lui Florin Lăzărescu (1974) conceput din meandre concentrice (reality show, ironie, cruzime) sau în confesiunea unui ex-opioman postdecembrist, „Nu toată iarba e la fel” (Alain Gavriluţiu – n.1977).

Noutăţi de ultimă oră nu sunt doar prozele care abordează consumul de droguri sau erotismul juvenil cu tentaţii porno (a se vedea consistentul volum de „poveşti erotice româneşti”, Editura TREI, 2007, ce relansează sau confirmă scrisul, vrem nu vrem, al viitorilor noştri romancieri tip Claudia Golea, Marius Chivu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu, Florin Iaru, Dan-Silviu Boerescu ş.a.), ci şi cele ce încearcă să rescrie evangheliile (dovezile celei mai mari revoluţii morale şi spirituale din istoria omenirii avându-l în centru pe Iisus Hristos). Aceste tentative implică pe de-o parte tulburarea ierarhiilor şi a infailibilităţii dogmei creştine (Al. Ecovoiu) cât şi iubirea euharistică a celor aleşi (Mirela Roznoveanu) sau păcatele şi decăderea tribului „neaşezaţilor” (Paul Eugen Banciu). Nu lipseşte epica psihopoliţistă (Al Ciorănescu, 1911 –1999), romanul frescă, istoric sau fantasy (Ion Topolog, Mihai Giugariu, Grigore Cojan, Ileana Cudalb, Victoria Comnea), dosarele de existenţă puse sub zodia fabulaţiei (Stelian Tăbăraş), jocul pe cartea libertăţii spirituale (Sebastian Sârcă), politica şi amorul în obsedantul deceniu (Daniel Dragomirescu) tragicomedia omului fără calităţi (Adrian Frăţilă), dar nici reelaborarea mitului Ariadnei (şi al labirintului, deci) sub spotul virtualului telematic (Lucia Verona), de fapt un alt exemplu de boicot al istoriei (vezi Doina Ruşti cu romanul său de debut „Omuleţul roşu”).

În prezent le avem pe toate, vorba poetului, începând cu reciclarea naraţiei interbelice (moravuri, tipologii, limbaj), şi sfârşind cu comedia gratuităţii, cu exorcizarea realului invaziv sub formele sale standardizate, previzibile, terifiant repetitive. Spre disperarea şi singurătatea omului captiv în propriul tunel de la tinereţe până la bătrâneţe, un amalgam de inhibiţii, gregarism, sociopatie, haos mintal, bref, un destin din mrejele căruia nu te poţi smulge decât prin recurs la imaginarul extrem (Alain Gavriluţiu cu a sa narcofantezie), prin delir enciclopedic agrementat cu măscări şi scene groteşti (M. Rudoiu), prin decolarea în irealitatea quiproquo-urilor (Florin Lăzărescu) ş.a.m.d. Soluţia cu semnul plus în faţă ar fi doar una singură: desprinderea din solipsism şi inutilitate, şi îmbrăţişarea proiectului altruist.

Confirmându-l într-un fel pe Michel Serre care în cartea sa „Hermès” găsea că „romanul este o rescriere integrală a testamentelor tradiţiei creştine, o proiecţie, o epură simplificată a Scrierilor sfinte”, Alexandru Ecovoiu face în „Sigma” din logosul biblic obiect de contestare şi plăsmuire în cheie eretică, şi asta înainte de apariţia „Codului Da Vinci” a lui Dan Brown. Cartea se scrie prin alternanţa şi confuzia premeditată între două principale niveluri temporale, spaţiale şi stilistice: cel al Mentorului-narator şi actor ubicuu pe scena veacului XVI, şi cel al protagonistului-scriitor din veacul XX, autoritate creatoare decăzută în condiţia de scriptor, bricoleur, parazit, erou al involuţiei epistemei logocentrice într-un lung prilej de vorbe şi de ipoteze.

O sinteză a operei narative, un rod al reconstituirii în spirit romanesc, aventuros al propriilor cărţi oferă Mirela Roznoveanu în „Timpul celor aleşi”. O parabolă a ascensiunii proiective şi autoreferenţiale a unui autor obsedat de fresca realistă şi totodată de transcendenţă şi magie poematică. La polul opus al demisiilor morale şi îndoctrinării comuniste, întâlnim personaje precum Vizanti, Maria Mărgăritescu, Fausta, evazionişti seduşi ireversibil de monada hierofanică. Cunoaşterea de sine, psihanalitică, este cheia perfecţionării şi a accesului la mister a ereticilor, a aleşilor, dar şi obsesia stilistică a autoarei, expertă în a-şi topi în text, neostentativ, fişele de lectură şi informaţie enciclopedică, inclusiv artistică. Portretistă de mare rafinament a acelui milieu de medici, profesori, ambasadori, activişti, literaţi, descriptor de interioare dar şi de interiorităţi ca rapel al înfăţişării exterioare (haine, accesorii, coafuri în cele mai inedite combinaţii), Mirela Roznoveanu face roman de moravuri, analitic, dar mai ales roman exorcist, profetic, de sorginte eliadiană. „Timpul celor aleşi” este romanul confruntării unor suflete moarte cu cei aleşi, însufleţiţi şi chiar bântuiţi de revelaţia adevărului şi vieţii proclamate illo tempore de protagonistul Iisus din cartea Mariei Mărgăritescu, de compatibilitatea timpului şi ofrandei lor cu timpul şi harul celui fără de timp întrupat în istorie cu preţul vieţii, ridicat din infernul morţii în atemporalul fiinţei suprafireşti.

Romanul Mirelei Roznoveanu modereză şi modulează ideile la zi, ca de pildă agresivitatea scientistă vs. viziunea estetică despre lume şi şansa imaginarului de a glisa în locuri şi timpuri de elecţiune (Grecia misterelor iniţiatice, Italia artelor, Galilea paşilor lui Iisus). Evantaiul universalist al autoarei convine sincronizării planetare a românilor, a limbii şi artefactelor acestora, Mirela Roznoveanu simţindu-şi predestinarea de emisar şi comunicator ubicuu. În felurite travestiuri, aşa cum Fausta se metamorfozează în bărbat, autoarea nu pregetă să aspire la condiţia dublă a hermafroditului primordial, fie şi de dragul excitaţiei ideatice, al clipei când se naşte realul miraculos. Un anume eclectism livresc, bine dozat, între Carpentier şi Pavic, asigură altitudinea dicţiunii pe întreg parcursul cărţii. Cele mai reuşite pagini sunt scrise de Maria despre Iisus, despre viaţa şi lucrarea sa între 15 şi 30 de ani, neconsemnate în Evangheliile clasice. Roman de iubire şi comuniune euharistică, „Timpul celor aleşi” este o aventură scripturală a Mirelei Roznoveanu în singurul timp reversibil, cel al artelor. El recuperează şi restituie în lumina unor texte apocrife (de care s-au folosit şi Saramago, Mailer sau Dan Brown) scene şi episoade profetice ce atestă anii de formaţie ai tânărului rabbi, peregrin la marile centre sapienţiale ale lumii cunoscute, devenind astfel un uomo universale, depăşind fruntariile Galileei şi ale neamului lui Israel.

Majoritatea autorilor explorează dualitatea tragicomică a personajului postmodern, dubla lui condiţie de clovn şi actor tragic. Condiţie patetică (eroică) şi totodată smintită (derizorie) ce ne face să vorbim despre eternitate, absolut, idei pure, în ciuda finitudinii noastre de oale şi ulcele. Halucinaţii, semne şi prevestiri, psihoze, scindare şi panică, abandon, decrepitudine, demenţă entropică, suicid, iată tot atâtea nume ale „vămilor depresiunii” în care sufletul nostru intrasecular se zbate, crucificat, dar cu speranţa mântuirii.