Zece prozatori exemplari – perioada interbelică

Zece prozatori exemplari de Marian Victor Buciu

MIHAIL SADOVEANU

La Mihail Sadoveanu (1880-1961), condiţia umană este idealizată, sublimizată, utopizată şi ucronizată. De aceea, poate, nu i-a fost greu prozatorului să schimbe filosofia personajului cu monoideologia totalitară, dincolo de o percepţie reală a omului social, concret. Omul său nu este simplu sau complex, el este – religios, filosofic, etic, artistic – o făptură proteic-excepţională. N-aş zice că Sadoveanu este autorul unei lumi naturale şi omeneşti, cât a uneia artificiale şi supraumane, fie la limita umanului superior, fie la limita demiurgiei. De aceea aş corecta într-un fel esenţial înţelegerea foarte răspândită, formulată astfel de N. Manolescu, în eseul său monografic: Sadoveanu, „creatorul celui mai bogat şi mai variat univers natural şi uman din literatura noastră”. Contemplativitatea mobilă sau ritualizată infirmă şi vitalismul nereflexiv al personajelor, văzut de G. Călinescu, în Istoria… sa, drept ireductibil: „Toţi eroii lui Sadoveanu sunt şi ei nişte automaţi trăind vegetativ, fără reflecţiune.” Mai exact a înţeles omul lui Sadoveanu Liviu Petrescu, în Romanul condiţiei umane, 1979: el trăieşte într-„O lume cosmotică”, veche, sacră, într-o perpetuă criză a umanului şi o copleşitoare căutare a divinului, într-un sens general şi proteic.

Omul lui Sadoveanu, atunci când nu devine o fantoşă ideologică (pre)totalitară, este o sumară şi apeironică fiinţă materială şi ideală, în continuă stare de co-naştere. Prin orizontul proiecţiei auctoriale, el este o fiinţă epistemologică şi proteică.

Dacă identitatea (specificitatea) etnică ajunge adeseori proeminentă, viziunea originară se alterează şi decade estetic. Există un astfel de dezechilibru de concepţie şi execuţie literară, (o)presată de contextul istoric insuficient de favorabil artei, care face din opera prozatorului un text centrifugal, în multe zone ale sale, îndepărtat de categoria interesantului. Opera aceasta nu este, cum am vrea să credem, organică. Ca organism, ea poartă unele răni evidente şi incurabile. Devine, de aceea, un act de curaj elementar să ne întrebăm, împreună cu Ion Simuţ, în Centenarul debutului sadovenian, „România literară”, 41, 2004: „Este oare M. Sadoveanu un continent scufundat, căruia îi păstrăm doar o amintire pioasă şi confuză?”

Cronologic, naturismul lui Sadoveanu se află cu deosebire în nexul vieţii şi operei autorului, de pe la mijlocul deceniului 3 până spre mijlocul deceniului 5. El este prezent, aşadar, explicit, în volume ca Ţara de dincolo de negură, 1926, Împărăţia apelor, 1928 (Nada Florilor, 1951, rescriere în „lumina” ideologiei comuniste), Istorisiri de vânătoare, 1938, Valea Frumoasei, 1938, Povestirile de la Bradu-Strâmb, 1943. La Sadoveanu, natura şi cultura sunt congenere şi consubstanţiale. Sadoveanu este el însuşi o natură, şi anume una poetică, în sensul cel mai larg şi adânc. Are dreptate să-şi recunoască şi afirme instinctul poetic, natura lirică.

Descoperim în el un observator şi un fabulator al naturii esenţializate, vitale, al naturii-cultură-civilizaţie, model genezic şi generic, al naturii ca mit originar şi peren atotprezent. M. Sadoveanu prinde extrem de nuanţat sempiternul zilelor, anotimpurilor, vremurilor, vremuirea în esenţa sa. Observator al dialecticii naturale şi umane, în cazul lui subiectul – omul care se „pustieşte”, pustnicul religios sau laic, înţelept, critic afirmativ, prin distanţarea sapienţială – se obiectivează total, raţional şi senzorial: „Mă încorporez lucrurilor şi vieţii…” (cf. Anii de ucenicie, 1944) Prozatorul dezvăluie codul secret al naturii, comuniunea paideică a omului cu natura exterioară şi interioară, consonante prin raţiunea lor comună. Sadoveanu edifică o onto-retorică sau o gramatică a vieţii care-şi expune enigmele, adâncirea misterioasă a raţiunii scormonitoare de sens prin mit, poveste, verb plural, în care se stratifică existenţa eternă, cunoscătoare, îndeosebi în direcţie etică şi sacră.

Naturismul nu doar că nu exclude, dar chiar implică naturalismul. La M. Sadoveanu, naturalismul trebuie înţeles într-un fel cuprinzător, ca şi naturismul. Adică nu circumscris biologicului, dar şi culturalului şi, desigur, psihologicului. Acest aspect ar fi trebuit să fie evident comentatorilor lui, care au constatat disponibilitatea afectivă, vizionară, artistică în fond, a prozatorului, deopotrivă un imaginativ cu fantezie reprimată şi un glacial încrezător în ameliorarea oricărui fenomen al vieţii.

M.Sadoveanu, încă din povestirile şi nuvelelel sale, este naturalist şi idilic, un narator şi descriptor al biologicului dur şi cald. Dar el este şi un psiholog creditabil, decis să nu mistifice limitele interiorităţii personajelor sale, asumându-le reductibilitatea, ca să spun aşa, naturală. Simplitatea sau complexitatea tipologică i-au impus metoda narativă adecvată. M. Sadoveanu este, în felul său, totuşi, un realist, chiar dacă lumea sa epică, ternă sau eternă, vine din cotidian sau din istorie, poveste, mit. Realismul său este cuprinzător, complex, fie el popular sau livresc, social, familial sau psihologic (Haia Sanis), poetic sau retoric şi textualizant (24 iunie, Roxelana, cf. N. Manolescu), mitic, simbolic, sacru (Ochi de urs). Considerabilă îi este şi disponibilitatea tipologică, alternând oameni obscuri, umili, dar şi exemplari, supraoameni, femei vulnerabile, dar şi diabolice sau diabolizate. Nimic omenesc nu îi rămâne străin, fiind egal atras de durerile ascunse, dar şi de vendetele revelate până la aspecte de-a dreptul exhibiţioniste.

Din fidelitate referenţială este de presupus că se prăbuşeşte în – ori se ridică din – moralism, tezism, maniheism, retorism, spre un sistem narativ distinct articulat, cu o instanţă narativă complexă (alcătuită din voci captate în roluri ierarhizate), cu o actanţialitate variată, verosimil enigmatică, epuizând enigme ale memoriei folclorice, istorice sau cotidiene.

Hanu-Ancuţei, 1928, narează tragedii, drame, comedii ale insolitului naraţiunii şi narativităţii (evenimentelor şi expunerii lor) şi fixează un realism magic regional, moldovenesc, ritualizat într-un discurs narativ de-realizant, sincretizând mimetic viaţa şi fantasmarea ei estetică. Naturalismul inadecvat, tezismul elementar şi utopic din Fantezii răsăritene, 1946, sunt salvate de pitorescul şi picarescul realist din Roxelana, povestire-text, echilibrată şi ingenios construită, dezvăluind ceva fundamental din natura umană marcată de cultura psiho-morală de tip bizantin. Dar Clonţ de fier, 1951, dezvăluie o lamentabilă coborâre a esteticului în precaritatea vulgară, imorală a ideologiei totalitarismului, ca produs al luptei de clasă: proletarul care-şi face dreptate prin doctrina şi practica bolşevică.

Istoria ca pre-text al istorisirilor sale de amploare variabilă adoptă o modelare mitică. Istoria ca mit poetic ia formele, de epopee şi de roman al decăderii, ale unui excurs ficţional în epoci variate. Hipotextul provine din surse diferite. Este istoriografic, legendar, mitic, memorialistic sau livresc (ficţional şi ştiinţific). Fabulosul realist „totalitar” este reflectat de un interpret sau de un rapsod al (supra)omului liber şi opresat, imaginativ şi inert, căruia cel mai adesea chiar tezismul i se potriveşte într-un mod natural şi firesc.

Povestitorul de o impresionantă amplitudine cucereşte cu instinctul şi cultura mitografică universalistă. El îşi desfăşoară un limbaj sau un idiom care sincretizează forme din zone şi epoci variate, tipuri de discurs fluidizate într-un registru personal. Poetic şi verosimil, acest idiom trece proba uriaşei forţe de absorbţie şi recreare lingvistică.

După unele căutări în registru patetic şi popular (Şoimii, 1904, Neamul Şoimăreştilor, 1915), Sadoveanu descoperă cu profunzime, în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, 1929, roman al eşecului uman din incapacitatea autentic împlinită a iubirii, ironia tragică de tip romantic, într-un univers enclavizat al decadenţei depline. Urmează o lungă istorisire despre o iniţiere etică şi justiţiară (Nunta domniţei Ruxanda, 1932), înaintea unei masive trilogii, Fraţii Jderi (Ucenicia lui Ionuţ, 1935, Izvorul alb, 1936, Oamenii Măriei sale, 1942), o proiecţie istorică, epopeică, vizionară, fabuloasă, cosmomorfistă, mitic-expresionistă. Trilogia este îndeajuns de hibridă, ca poetică narativă. Personajele provin din straturi diferenţiate ale realului. Nu toate satisfac tipologia lui Hegel decelată în romanul istoric-epopeic: „indivizi totali, care sintetizează în mod strălucit în ei ceea ce altminteri se află risipit în caracterul naţional şi rămân în aceasta caractere mari, libere, frumoase omeneşte”.