Mari enigme ale lumii

52,80 lei

Mari enigme ale lumii (eBook) – Nikolai Nepomniasci, Andrei Nizovski

Golește
ISBN: EB9786066682374 Categorie: Autori: , Anul apariției: 2009 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Priveliștea unui cer înstelat este o încântare pentru orice om al cărui suflet nu a început să lâncezească sau nu s-a uscat de tot. Adâncul tainic al Eternității se deschide în fața privirii uimite a omului, făcându-l să mediteze la origini, să se întrebe de unde a început totul…
Cum a început totul…

Ce anume ne menține curiozitatea și atenția vie în fața enigmelor ce par imposibil de dezlegat? Acest dicționar inventariază cele 100 de enigme ale lumii care le-au dat o sumedenie de bătăi de cap atâtor savanți!

Cine l-a ucis pe John Kennedy, care anume a fost mesajul de la Fatima, taina chivotului legii, arca de pe muntele Ararat, miturile dogonilor, mituri și adevăruri despre vampiri, vrăjitori și vrăjitoare, ce sunt de fapt morții ambulanți, Sfântul Graal, legenda doctorului Faust, Matrix, între realitate și iluzie, și multe alte enigme ce țin în tensiune întreaga omenire constituie subiectul acestei fundamentale cărți-eveniment.

Mari enigme ale lumii de Nikolai Nepomniasci, Andrei Nizovski

I. Enigme ale pământului şi ale Universului
Marea enigmă a „Marii explozii”

Priveliştea unui cer înstelat este o încântare pentru orice om al cărui suflet nu a început să lâncezească sau nu s-a uscat de tot. Adâncul tainic al Eternităţii se deschide în faţa privirii uimite a omului, făcându-l să mediteze la origini, să se întrebe de unde a început totul…

Dacă, din curiozitate, vom lua în mână o carte sau un manual de ştiinţă popularizată, vom găsi negreşit acolo una dintre versiunile teoriei originii Universului – aşa-numita teorie a „marii explozii”. Această teorie poate fi expusă succint în felul următor: iniţial, întreaga materie a fost concentrată într-un „punct” care avea o temperatură extrem de mare, iar apoi, acest „punct” a explodat cu o putere formidabilă. Ca urmare a exploziei, din norul fierbinte de particule elementare, care s-a împrăştiat în toate direcţiile, s-au format treptat atomii, materia, planetele, aştrii, galaxiile şi, în sfârşit, viaţa. Extinderea Universului continuă şi nu se ştie cât va mai dura: poate, la un moment dat, îşi va atinge limitele.

Există şi o altă teorie a originii Universului. Potrivit ei, apariţia Universului, a lumii, a vieţii şi a omului se datorează unui act raţional, înfăptuit de un Dumnezeu atotputernic, atoatecreator şi atoatestăpânitor, a cărui natură nu este accesibilă raţiunii umane. Materialiştii „duri” înclină, în general, să ia în derâdere această teorie, dar cum o jumătate din omenire crede, într-o formă sau alta, în ea, nu avem dreptul să o ignorăm.

Explicând originea Universului şi a omului de pe poziţii mecaniciste, tratând Universul ca pe un produs al materiei, a cărei dezvoltare este supusă legilor obiective ale naturii, adepţii raţionalismului neagă, de regulă, factorii nefizici, mai ales când este vorba despre existenţa unei Raţiuni universale, ca pe ceva „neştiinţific”, ştiinţific fiind în concepţia lor numai ceea ce poate fi exprimat cu ajutorul formulelor matematice.

Una dintre cele mai mari probleme care se ridică în faţa adepţilor teoriei „marii explozii” constă tocmai în faptul că nici unul dintre scenariile avansate de ei nu poate fi descris matematic sau fizic. Conform teoriilor de bază ale „marii explozii”, starea iniţială a Universului a fost un punct de dimensiuni infinit de mici, cu o densitate infinit de mare şi cu o temperatură infinit de înaltă. O asemenea stare iese însă din limitele logicii matematice şi nu se pretează la o descriere formală. Aşa încât despre starea iniţială a Universului nu se poate spune în realitate nimic, iar calculele nu sunt de nici un folos. De aceea, această stare a fost numită în mediul ştiinţific „fenomen”.

Întrucât până acum nu s-a depăşit această barieră, în cărţile de ştiinţă popularizată tema „fenomenului” este, de obicei, omisă, iar în publicaţiile şi lucrările de specialitate, ai căror autori încearcă să facă faţă cumva acestei probleme matematice, despre „fenomen” se vorbeşte ca despre un lucru inacceptabil din punct de vedere ştiinţific. Steven Howking, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, şi J.F.P. Ellis, profesor de matematică la Universitatea din Capetown, afirmă în lucrarea lor Lunga scală a structurii spaţiu-timp: „Rezultatele obţinute de noi confirmă concepţia că Universul a apărut în urmă cu un număr finit de ani. Punctul de plecare al teoriei apariţiei Universului – aşa-numitul «fenomen» – se află însă în afara legilor cunoscute ale fizicii.” În acest caz, în numele fundamentării ştiinţifice a „fenomenului”, piatră unghiulară a teoriei „marii explozii”, trebuie admisă posibilitatea aplicării unor metode de cercetare care ies din cadrul fizicii actuale, adică metode neştiinţifice.

Aşa încât „fenomenul”, ca orice alt punct de plecare al „originii Universului” care include ceva imposibil de descris prin categoriile ştiinţifice, rămâne o problemă deschisă. Apare însă următoarea întrebare: de unde a apărut „fenomenul” însuşi? Căci problema „fenomenului” reprezintă doar o parte a unei probleme cu mult mai vaste, problema sursei stării iniţiale a Universului. Cu alte cuvinte, dacă la început Universul a fost concentrat într-un punct, ce a determinat această stare? Şi chiar dacă respingem „fenomenul” generator de dificultăţi teoretice, întrebarea rămâne: cum s-a format Universul?

În încercările de a depăşi această dificultate, unii savanţi propun aşa-numita teorie a „Universului pulsatoriu”. Potrivit opiniei lor, Universul este infinit şi, rând pe rând, ba se comprimă într-un punct, ba se dilată până la anumite limite. Un astfel de Univers nu are nici început, nici sfârşit, există numai un ciclu de comprimare şi un ciclu de extindere. Autorii acestei ipoteze susţin că Universul a existat dintotdeauna, excluzând astfel total problema „începutului lumii”.

Ei nu merg însă chiar până la capăt. Problema este că până acum nimeni nu a prezentat o explicaţie satisfăcătoare a mecanismului pulsaţiei. De ce se produce pulsaţia Universului? Care sunt cauzele care o provoacă? În lucrarea Primele trei minute, fizicianul Steven Weinberg spune că, odată cu fiecare pulsaţie, este inevitabilă creşterea în Univers a mărimii raportului dintre cantitatea de fotoni şi cantitatea de nucleoni, ceea ce duce la stingerea unor noi pulsaţii. Weinberg trage concluzia că, în felul acesta, numărul de cicluri ale pulsaţiei Universului este finit, deci, la un moment dat, ele trebuie să înceteze. Prin urmare, „Universul pulsatoriu” are sfârşit, ceea ce înseamnă că are şi un început…

Şi ne blocăm iarăşi în problema începutului.

La toate acestea se mai adaugă, ca să ne mai dea de furcă, şi teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Principala problemă a acestei teorii este faptul că ea nu priveşte timpul aşa cum ştim noi. Teoria einsteiniană uneşte spaţiul şi timpul într-un continuum spaţiu-timp cvadridimensional. Pentru Einstein este imposibil să descrii un obiect ca ocupând un anume loc într-un anume timp. Descrierea relativistă a unui obiect prezintă poziţia lui în spaţiu şi timp ca pe un întreg care se întinde de la începutul până la sfârşitul existenţei obiectului. Omul, de exemplu, ar fi reprezentat ca un întreg pe tot parcursul dezvoltării sale de la embrion la cadavru. Asemenea construcţii poartă denumirea de „viermi spaţial-temporali”.

Dar dacă suntem „viermi paţial-temporali”, devenim numai o formă ordinară a materiei. Nu este luat în consideraţie faptul că omul este o fiinţă raţională. Definind omul ca „vierme”, teoria relativităţii ignoră percepţia noastră individuală asupra trecutului, prezentului şi viitorului, în schimb analizează o serie de situaţii de sine-stătătoare, unite printr-o existenţă spaţial-temporală. De fapt, noi ştim că existăm numai azi, în timp ce trecutul există numai în memoria noastră, iar viitorul – în imaginaţia noastră. Ceea ce înseamnă că toate concepţiile despre „începutul Universului”, construite pe baza teoriei relativităţii, nu ţin seama de perceperea timpului de către conştiinţa umană. De altfel, chiar timpul este deocamdată prea puţin studiat.

Analizând concepţiile alternative, nemecaniciste ale apariţiei universului, John Gribbin subliniază în cartea Zeii albi că, în ultimii ani, are loc „avântul în serie al imaginaţiei unor gânditori pe care astăzi nu-i mai numim deja nici proroci, nici clarvăzători”. Un asemenea avânt creator a elaborat concepţia „găurilor albe” sau quasarilor, care în fluxul de materie primară „scuipă” din ei întregi galaxii. O altă ipoteză dezbătută în cosmologie este ideea aşa-numitelor tuneluri spaţial-temporale sau a „canalelor cosmice”. Această idee a fost exprimată pentru prima dată de fizicianul John Wiler în lucrarea Geometrodinamica, în care cercetătorul a formulat posibilitatea unor călătorii intergalactice extrem de rapide, supraspaţiale, care ar dura, cu viteza luminii, milioane de ani. Unele variante ale concepţiei „canalelor supraspaţiale” examinează posibilitatea deplasării cu ajutorul lor în trecut şi în viitor, precum şi în alte universuri şi dimensiuni.

După cum vedem, teoria „marii explozii” este supusă unor atacuri din toate părţile, ceea ce provoacă o îndreptăţită nemulţumire oamenilor de ştiinţă situaţi pe poziţii ortodoxe. În acelaşi timp, în publicaţiile ştiinţifice întâlnim tot mai frecvent o recunoaştere directă sau indirectă a existenţei unor forţe supranaturale, care scapă ştiinţei. Creşte numărul savanţilor, inclusiv în rândul matematicienilor şi fizicienilor teoreticieni, convinşi de existenţa unui Dumnezeu sau a unei Raţiuni superioare. Printre aceştia se numără, de pildă, George Wald şi William Mackey, laureaţi ai premiului Nobel.

Renumitul savant sovietic O.V. Tupiţân, fizician şi matematician, doctor în ştiinţe, a fost primul din ţara sa care a îndrăznit să demonstreze matematic că Universul, şi odată cu el şi omul, este creat de o raţiune incomensurabil mai puternică decât a noastră, adică de Dumnezeu.

Nu se poate contesta – scrie în Caietele sale O.V. Tupiţân – că viaţa, inclusiv cea raţională, este întotdeauna un proces strict ordonat. La baza vieţii stă ordinea, un sistem de legi conform cărora se mişcă materia.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Mari enigme ale lumii”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii