Dicționar de literatură română

Dicţionar de literatură română de Florentin Popescu

A

Agârbiceanu, Ion (12.IX.1882. – Cenade, jud. Alba – 28.V.1962, Cluj), prozator. Studii primare în satul natal, liceale la Blaj şi teologice la Budapesta. Preot la Bucium-Şasa, lângă Abrud, apoi la Orlat (1910-1916) locuieşte o vreme la Sibiu (1918-1945), apoi, până la moarte, la Cluj. A colaborat la numeroase ziare şi reviste încă din vremea când era elev „Unirea”, „Familia”, „Luceafărul”, a condus revista „Transilvania” (din 1928). Este autorul a numeroase volume de schiţe şi povestiri, începând cu volumul de debut, De la ţară (1905), continuând cu Prăpastia (1910), Luncşoara din Paresimi (1920), Trăsurica verde (1921), Spaima (1922) şi altele. În cele mai multe dintre scrierile sale, Agârbiceanu prezintă personaje, întâmplări şi evenimente din lumea satului, autorul fiind precupat de conflicte ivite în sânul unor colectivităţi umane mărunte. În operele de maturitate scriitorul abordează şi mediul muncitoresc. Nuvela Fefeleaga, dar mai ales romanul Arhanghelii (1913) repre- zintă o frescă a vieţii minerilor, cu personaje ce impresionează prin simplitatea sufletului lor, prin puterea de a-şi accepta destinul umil şi adesea tragic. Un loc important în creaţia lui Ion Agârbiceanu îl ocupă şi cărţile cu pronunţat caracter autobiografic (Liceean… odinioară – 1939, Amintirile – 1940, Din copilărie – 1956 ş.a.), remarcabile prin arta deosebită cu care scriitorul ştie să reînvie medii şi ambianţe, evenimente din trecut cu mare sensi- bilitate şi căldură.

Referindu-se la problematica operei lui Ion Agârbiceanu, ca şi la modalităţile de expresie ale scriitorului, G. Călinescu releva: „La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivă şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea.”
(Vezi şi art. Darul lui Moş Miron şi Fefeleaga.)

Agripina, personaj principal al nuvelei La Vulturi! de Gala Galaction. Noră a lui Moş Dănilă, „starostele ciobanilor” de pe muntele Scripetele, mamă a trei copii mici, ea este prototipul femeii serioase şi harnice de la ţară, al gospodinei pentru care familia, cu toate ale ei, reprezintă tot ce are mai preţios în viaţă. În nuvelă apare ca simbol al femeii care nu precupeţeşte nici un efort pentru a salva viaţa copiilor săi, fiind în stare de orice sacrificiu pentru a-i pune la adăpost de urgia turcilor.

Pentru a-i sublinia calităţile de mamă iubitoare şi de femeie curajoasă, cu simţ practic şi de orientare, ce se manifestă de câte ori este nevoie, scriitorul îi descrie în primul rând gesturile. Astfel, când satul se alarmează la strigătul care anunţa venirea turcilor, Agripina „se repezi la Păunaş, îl ridică din albie, îl puse în poală şi, prin uşa din fund, ţâşni în grădină. Se strecură pe lângă grajd, ajunse pe Măriuca şi pe Vlad şi, târându-i după ea, începu să urce coasta din fag în fag”. De aici înainte autorul alternează descrierea urcuşului cu descrierea naturii, dar şi cu senzaţiile, stările pe care le trăieşte eroina.

Spaima şi tulburarea, tensiunea Agripinei sunt redate printr-o gradaţie anume a durerii, oboselii, a tensiunii nervoase – performanţă realizată prin aglomerarea verbelor, prin transcrierea unor interogaţii şi exclamaţii, ca şi cum povestitorul ar fi fost de faţă şi ar fi trăit şi el, împreună cu mama copiilor, întreaga disperare a momentului.

Deşi exprimate de altul, gândurile Agripinei sunt semnificative pentru a-i sublinia zbuciumul matern: „Mai bine să lupte până când i-o plesni inima din piept! Dacă ajunge la stână, poate să cadă şi să moară; au scăpat copilaşii. […] Dacă o ajung turcii, pe ea o batjocoresc şi poate o lasă în viaţă, dar pe copii îi strivesc de stânci. […] În pieptul ei ardea toată pădurea şi bătăile inimii erau bolovanii încinşi, care săreau din loc şi o loveau în coaste”.

Pe de altă parte, cu neîntrecuta lui artă în descrierea stărilor sufleteşti ale personajelor, Gala Galaction gradează tensiunea trăirilor, a urcuşului pe munte şi prin participarea naturii la drama în desfăşurare a Agripinei, ca-n baladele sau basmele populare: „Copacii dimprejur zvâcneau şi începeau să se facă roşii”.

Văzut în mişcare, din exterior, fără particularităţi fizice, dar cu o tulburătoare viaţă interioară, chipul Agripinei este unul dintre cele mai frumoase portrete făcute mamei de către un scriitor român.
(Vezi şi art. La Vulturi! şi Dănilă.)

Alecsandri, Vasile (14.VI.1818, Bacău – 22.VIII.1890, Mirceşti), poet, prozator şi dramaturg.

Fiu de boieri, Alecsandri primeşte o educaţie aleasă atât în ţară, cât şi în străinătate (la Paris, între 1834-1839). Bacalaureat în litere, obţinut în capitala Franţei. Revenit în ţară se remarcă printr-o bogată şi intensă activitate culturală: colaborează la Dacia literară, face parte din conducerea Teatrului Naţional din Iaşi (1840), este redactor la Propăşirea (1844). Participă la mişcarea revoluţionară de la 1848 (şi se exilează după înfrângerea ei), acţionează cu toată energia şi convingerea pentru înfăptuirea Unirii Principatelor.