Nu (de-aia) sunt o inspirație

Spuneți-i cum doriți, „cod al bunelor maniere”, „avertizor de demnitate”, dar Alex Szöllö vă pune în mâini un manual din „România educată” v.2.0 (oare în educație există studii de fezabilitate?) despre umanitate, văz, vizibilitate și holbat, accesibilizare, băgători de seamă, „bă, handicapatule”, egalitatea de șanse, terapie, frici, despre iubire necondiționată și ființe necuvântătoare, pasiuni, depășirea condiției, muzică, despre ce pare „bolnav” și „sănătos”, bullying, dizabilitate și neplata celor nșpe păcate. Pe o rampă cu înclinare adecvată, veți fi puși în situații diferite, povestite cu umor, nonșalant și cu credință, pentru a înțelege că există normalitate, nu neputință.

„Dacă există o categorie socială care să vorbească la modul cât se poate de concret, palpabil, despre nevoia pe care noi, oamenii, o avem unul de celălalt, cred că noi, persoanele cu dizabilități, suntem acea categorie. Și nădăjduiesc cu fiecare fibră a ființei mele că vom reuși dacă ne unim astfel încât să fim ascultați. Ascultați, nu doar auziți. Văzuți, nu doar priviți. Simțiți, nu doar atinși. Înțeleși, nu doar lăsați să vorbească. Suntem printre voi. Și vom fi mult timp de acum înainte. Ține de absolut fiecare dintre noi dacă acel timp va curge frumos, firesc, de la sine, sau va fi ciopârțit de bâlbe, pauze, gafe, stângăcii și pasatul pisicii-n curtea altuia de fiecare dată când ceva nu iese conform așteptărilor.” (Alex Szöllö)