Trezirea Dragonului

Trezirea Dragonului de Corneliu Zeana

CUVÂNT-ÎNAINTE

Zămislită din truda celui care a scris-o, fiecare carte îşi ia zborul purtând pe aripile ei trăiri, sentimente, idei, reflecţii, relatări ale unor fapte şi câte altele. Va fi întâmpinată cu căldură şi interes, ori, poate, cu rezervă, nedumerire sau ostilitate? Cel mai trist lucru ce i se poate întâmpla unei cărţi este să nu fie citită sau să rămână fără ecou, strădanie mai mult sau mai puţin sterilă ca urmare. Să sperăm că nu se va întâmpla astfel cu delicatul obiect pe care-l aveţi acum în mână.

Trezirea Dragonului începe să zguduie lumea. Chinezii sunt un popor numeros, dar aceasta nu este suficient pentru afirmare. Neamul restrâns al lui Alexandru cel Mare i-a cucerit la început pe greci, iar apoi întreaga lume care conta la vremea sa. Macedo-Armânii, care se consideră moştenitori genetic al acelui neam glorios de odinioară, se văd astăzi ameninţaţi cu deznaţionalizarea, adică pierderea identităţii prin dizolvare în toate statele balcanice în care vieţuiesc, mai cu seamă în Grecia şi România. Multe popoare mici dispar, în dinamica globalizării multipolare. Cu chinezii nu se va petrece acest lucru, dimpotrivă, ţara lor devine un important pol de putere mondială.

Civilizaţia chineză curge în deplină continuitate de cinci milenii, cu valuri care au înălţat-o sau dimpotrivă, iar acum, sub ochii noştri, cunoaşte, într-un timp scurt, o puternică revigorare. Pentru ca acest impuls să se manifeste durabil, mai sunt necesare două condiţii: o uniformitate notabilă a fondului genetic, acesta determinând un anumit comportament colectiv care se îndepărtează de modelul haotic, precum şi ivirea unui conducător vizionar şi charismatic.

Autorul acestei cărţi a călătorit în China de două ori, la mari intervale, având şansa de a purta discuţii cu personalităţi intelectuale de primă mână, dar şi cu oamenii obişnuiţi ai acestei ţări fabuloase. Cu siguranţă, acesta este cel mai important lucru, pe lângă ceea ce se poate constata (şi fotografia) la faţa locului.

O primă carte pe care am scris-o despre China, TREI SECOLE DUPĂ MILESCU, este un dublu jurnal de călătorie.

Cartea de faţă prezintă, în succesiunea capitolelor, faţete ale unui caleidoscop, un mozaic puternic impregnat cu viaţă şi culoare, aşa cum se prezintă China de astăzi, preocupată intens de prezent, dar mai cu seamă de viitor. De un viitor cu orizont îndepărtat. China îndeplineşte toate condiţiile pentru o înălţare durabilă, potrivit unui model necopiat şi puţin influenţat din afară. Nimeni nu ne poate impune ce şi cum să facem sau să nu facem, spune preşedintele Xi Jinping, aflat la cel de al doilea mandat, care poate fi repetat fără vreo limitare, aşa cum prevede noua lege fundamentală.

România s-a bucurat de o imensă simpatie şi sprijin din partea Chinei, care a trimis aici, în universităţile noastre, un important număr de tineri studioşi, care ne-au preţuit cultura şi au făcut-o cunoscută în ţara lor.

În 1939, China şi România au stabilit relaţii diplomatice la nivel de ambasadă, dar primele contacte oficiale fuseseră realizate de Mihail Kogălniceanu la Paris în 1880. China şi România au reluat relaţiile dipolomatice la 5 octombrie 1949, ţara noastră fiind al treilea stat care recunoaşte China şi stabileşte relaţii diplomatice. Gheorghe Gheorghiu-Dej a vizitat această ţară în 1954 şi 1956. Mai apoi, ne-a fost oferit sprijinul (scutul) ei în perioada dificilă a desprinderii, cât se putea, de URSS, care nu avea reţineri atunci când invada Ungaria sau Cehoslovacia, atunci când aceste ţări au dat semne de neascultare. Nicolae Ceauşescu a fost în China de cinci ori, între 1971 şi 1988, promovând cooperarea economică şi nu numai. Înalt poziţionate personalităţi chineze ne-au vizitat ţara: Zhu De, Zhou Enlai, Wan Li, Li Xianian, Hua Guofeng, Hu Yaobang, Zhao Ziyang…

După loviluţia din decembrie 1989, Ion Iliescu a fost în China. A urmat vizita de revers a ministrului de Externe chinez Qian Qichen şi a premierului Li Peng care a semnat cu Ion Iliescu un tratat de prietenie şi cooperare. Preşedintele Jiang Zemin s-a întâlnit cu Ion Iliescu şi la New York, după ce, în 1966, vizitase România. Preşedintele Emil Constantinescu a făcut o vizită în China în 1997. Volumul schimburilor comerciale Chino-Române a atins un vârf în 1979 (1.094 miliarde de $), ca să scadă treptat, până la 0.298 mld. $ în 2000, recordul negativ.

În baza unor acorduri educaţionale, între 1952 şi 1999, 239 de studenţi români au studiat în China. Se acordă 22 de burse de studii reciproce anual.

Toate statele Uniunii Europene şi-au trimis în China emisari de cel mai înalt rang, iar cifra schimburilor economice a urcat considerabil. În vecinătatea noastră, China construieşte o cale ferată între Budapesta şi Belgrad, investiţia ridicându-se la trei miliarde de euro. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, şi aproape toţi liderii statelor UE au fost în China în ultimii doi ani, proomovând relaţii economice de anvergură. România manifestă reţinere. Principalul impediment întâmpinat din partea României este faptul că şpaga de promovare este exclusă de partea chineză. Afacerile curate (banii sunt greu de furat) împiedică, de altfel, şi absorbţia fondurilor europene, în cazul marilor proiecte preferându-se sistemul public-privat. Un alt motiv ar fi instalarea unei anumite tensiuni între SUA şi China, or, România tinde să navigheze mai aproape de Statele Unite decât de Uniunea Europeană, neîncurajând procesul formării unei cât mai puternice Uniuni într-o viziune prefederalistă, o politică externă comună fiind obligatorie. Traian Băsescu s-a arătat reluctant, iar Klaus Werner Iohannis, care este privit cu simpatie şi al cărui mandat va fi foarte probabil reluat, este încă în expectativă. Deşi starea căilor ferate române ete dezastruoasă (se circulă cu mai puţin de 50 km/h, în timp ce în China viteza este de 320 km/h), guvernul României nu încredinţează părţii chineze refacerea acestei reţele la standardele mondiale, nici construirea de tuneluri pentru autostrăzi care ar putea străbate Carpaţii fără mari pagube ecologice. Nu este urmat modelul reîmpăduririi masive al Chinei, dimpotrivă, se atentează chiar şi la ariile protejate, adevărate crime ecologice asupra cărora UE ar trebui să adopte sancţiuni energice prin prisma politici comune de mediu.

Ce ar trebui să învăţăm de la chinezi? Patriotismul nu trebuie să fie o vorbă lipsită de trăire profundă, iar viitorul proiectat astfel să aibă orizonturi cât mai îndepărtate. De asemenea, faptul că bunăstarea naţiunii nu se poate asigura fără reprimarea cu maximă duritate a corupţiei, principala frână în calea dezvoltării. Cel de al treilea lucru ar fi o mare reformă şi investiţie în sistemul educaţional.

Capitolul de istorie a Chinei are menirea să atragă atenţia asupra unei lumi prea puţin cunoscute la noi, pornind de la ceea ce spunea Mihai Eminescu: trecutul este oglinda viitorului.