Sub semnul lui Prospero: academician Dan Grigorescu – evocări

Sub semnul lui Prospero: academician Dan Grigorescu – evocări

Un cărturar de Curte Veche: DAN GRIGORESCU – Academician, profesor, anglist, americanist, comparatist, scriitor, traducător literar, editor
Conferenţiar dr. Anca Peiu, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Bucureşti

Sunt o studentă paradoxal întârziată a Profesorului Dan Grigorescu: personal şi propriu-zis profesional am făcut cunoştinţă abia către sfârşitul veacului trecut, când l-am rugat să-mi coordoneze disertaţia doctorală, pe o temă de literatură comparată. Dar, ca amatoare devotată, îi citisem scrierile de timpuriu, din adolescenţa mea, de elevă bucureşteană a anilor ’70 (ai apusului secol 20). Dacă nu pot uita niciodată cum, în ultimul meu an de liceu (în primăvara lui 1979), plecând dimineaţa, de acasă, în uniformă, ajungeam la Ateneu, la repetiţiile deschise – lecţii esenţiale pentru tinerii melomani – oferite de Sergiu Celibidache unui public juvenil şi anonim, de admiratori neclintiţi, nici nu voi uita vreodată cum îmi găseam acelaşi refugiu şi în lecturi de British and American high literature, ca într-o carapace protectoare, la adăpost de derizoriul cotidian al existenţei sub dictatură.

Pe atunci, nici nu aveam cum să-l privesc pe Dan Grigorescu ca pe un profesor. Eram o adolescentă precoce, începusem cu cititul „serios” de foarte devreme. Nici nu bănuiam că voi deveni filolog într-o zi. Cititul cărţilor aşa-zis „grele” era – pe atunci – un modus vivendi pentru mulţi oameni, chiar dacă lecturile literare nu aveau vreo legătură, oficială sau măcar vizibilă, cu îndeletnicirile lor, confirmate prin cartea de muncă. Cititul a însemnat supravieţuire. Iar supravieţuitorii găsesc mereu o cale spre libertate – mai ales spirituală.

Literatura – pentru adolescenta care am fost şi am rămas, mulţumită şi lui Dan Grigorescu – reprezintă încă acel discurs subversiv, peste capetele tuturor. Umorul – în problema supravieţuirii – rămâne o necesitate serioasă. Aşadar, pe Dan Grigorescu l-am cunoscut – de la distanţa şi din intimitatea cărţilor „grele” – mai întâi de toate, ca pe un prieten spiritual, ca pe un model de vitalitate intelectuală, de judecată limpede, luminată de darul clasic al ironiei.

În primul rând, l-am cunoscut pe Dan Grigorescu ca pe un fin traducător literar – ceea ce, în cazul său, presupune, pe lângă discreţie, toate acele demnităţi/virtuţi/calităţi menţionate mai sus, în subtitlul acestei evocări: profesor, scriitor, editor, comparatist. L-am cunoscut pe Dan Grigorescu, mai întâi, şi ca pe un sobru şi eficient autor de studii introductive, prefeţe şi postfeţe, adăugate ca suport critic la cărţile adesea tot de el tălmăcite în româneşte; ca pe un autor de tabele cronologice, temeinic documentate, cu acribia bibliotecarului de vocaţie care a fost în adâncul minţii sale formidabile. Omul potrivit la locul potrivit: într-adevăr, Dan Grigorescu şi-a trăit destinul aidoma unui personaj literar, aproape prea bun ca să fie adevărat – too good to be true – cum ar veni în engleza aceea (ironică şi subversivă), ce i se potrivea perfect.

*

Momentul asupra căruia mă opresc aici, în evocarea mea, este legat de un an cumplit pentru Bucureştiul meu natal: 1977. Într-adevăr, tresărim cu toţii când îl pomenim: numai cine era aici, pe vremea aceea, îi mai poate percepe unda tectonică. Şi totuşi: 1977 este şi anul în care, la Bucureşti, au văzut lumina tiparului două cărţi ce au răzbătut pe deasupra ruinelor. Una dintre acestea, prima în ordine cronologică, era Antologie de poezie americană, de la începuturi până azi, volumul I, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, la Editura Meridiane¹. Cealaltă – last but not least – este Dicţionar cronologic. Literatura americană². Pentru această realizare extraordinară, Dan Grigorescu a primit Medalia de Aur a Asociaţiei Criticilor Americani.

Aici îmi găsesc argumentul pentru convingerea – pe care ţin să o împărtăşesc acum – că numai din exerciţiul laborios al prefeţelor şi al tabelelor cronologice, riguros întocmite, se putea naşte o astfel de carte, unică pentru noi, cititorii de pe atunci. Argumentul meu se susţine printr-o probă de istorie literară: în 1978 apărea cel de-al doilea volum al Antologiei de poezie americană, de la începuturi până azi³. În Nota editorilor se preciza: „Am folosit cu deosebită eficienţă bogatul inventar de informaţii cuprins în volumul Dicţionar cronologic – literatura americană, semnat de Dan Grigorescu (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977), precum şi diverse culegeri de poezie americană, dintre cele mai recent apărute la noi”⁴.

În ambele volume ale acestei antologii îşi găseau loc exclusiv traduceri ale celor dintâi generaţii ale elitei angliştilor şi americaniştilor români: Ştefan Stoenescu, Dan Duţescu, Leon Leviţchi, Ştefan Augustin Doinaş, Nina Cassian, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Mihnea Gheorghiu. (Mult) mai târziu, când unora dintre aceştia aveam să le fiu studentă, eram deja conştientă de privilegiul meu – tot astfel cum urma să fiu şi mai târziu, ca doctorandă a Academicianului Dan Grigorescu.

Însă modul în care deprinsesem odinioară abc-ul traducerii literare, al alcătuirii prefeţelor, postfeţelor şi tabelului cronologic, ţinea de o ucenicie mult mai subtilă (şi, cumva, mult mai directă) decât aceea dobândită mai apoi în sala de curs. Profesorii mei m-au învăţat mai mult decât meserie. Dan Grigorescu – pe care îl ştiam din cărţile citite ca elevă de liceu – rămâne primul dintre aceştia. Pot ilustra chiar aici această prezenţă veche, de bun augur, din mintea mea, de la orice vârstă, ca elevă, ca studentă şi, în sfârşit, ca profesoară de literatură americană şi comparată:

„Cântec de rămas-bun

Plec de pe aceste pământuri:
m-aţi alungat de pe aceste pământuri.
Dar umbra amintirii mele rămâne
în ape, -n văzduh, în copaci, în iarba voastră,
în sufletul pământului. Pe veci”⁵.

Acesta este un poem al amerindienilor din Montana, în tălmăcirea lui Dan Grigorescu. Noi, cei de azi, îl regăsim ca într-un ecou, în secţiunea finală, numărul 52, a Cântecului despre mine de Walt Whitman, în tălmăcirea lui Mihnea Gheorghiu⁶:

„Mă las moştenire ţărânei ca să cresc din iarba pe care-o iubesc,
De vreţi să mă găsiţi de-acum încolo, căutaţi-mă sub tălpile ghetelor voastre.
Cu greu veţi afla cine sunt şi ce însemn,
Dar eu totuşi voi fi pentru voi sănătate,
Şi sângele vostru-l voi face mai pur şi mai tare.
La-ntâia-ncercare de n-aţi izbutit să m-ajungeţi, nu pierdeţi nădejdea,
Dacă nu mă găsiţi într-un loc, căutaţi-mă într-altul,
Eu undeva m-am oprit şi v-aştept”⁷.

*

Generozitatea unui spirit ca acela al lui Dan Grigorescu este proprie cărturarului – acelui Emersonian scholar, mai curând un veşnic learner decât vreun teacher pedant şi suficient sieşi. Cred că aici stă cheia rezistenţei în timp a atâtor interpretări din prefeţele profesorului Dan Grigorescu. Intuiţia lui s-a verificat mereu, cu fiecare nouă generaţie de maeştri şi discipoli.

Astfel, nucleul studiului introductiv al acestui prim volum al Antologiei de poezie americană, de la începuturi şi până azi este ideea că o selecţie atentă, bine cumpănită, a celor mai reprezentative texte literare de-a lungul vremii se suprapune chiar avatarurilor istoriei „adevărate” – în măsura în care aşa ceva există⁸. Putem spune astăzi că aceasta reprezintă o abordare actuală, contemporană, având în vedere valul relativ recent, de istorii literare: germană, franceză şi, desigur, mult-discutata Nouă Istorie Literară a Americii, semnată de Marcus şi Sollors9. Viziunea critică a lui Dan Grigorescu, valabilă pe termen îndelungat, îl confirmă pe impecabilul cărturar (scholar), cu al său fler infailibil.

În aceeaşi prefaţă se insistă asupra personalităţii lui Edgar Allan Poe. Subliniez aici doar câteva aspecte, care îl situează pe cărturarul român Dan Grigorescu într-un imaginabil dialog cu Richard Gray – profesorul britanic contemporan şi unul dintre exegeţii de prim rang ai literaturii americane, în special ai literaturii Vechiului Sud american, cu accente pe E. A. Poe şi William Faulkner.