Jurnale americane

15,30 lei

Jurnale americane (eBook) – Lidia Lazu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786068012056 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„În parcul acela mare dintr-o suburbie a Chicago-ului am descoperit un colț mai părăginit, cu un lac plin de păpuriș, de ierburi acvatice al căror nume îl ignoram, de rațe sălbatice, ceva cam ca pe la noi. Se pare că, pe cât de mult diferă locurile în care omul își face viața lui civilizată, tot pe atât de mult se aseamănă între ele locurile care și-au păstrat, ca printr-o minune, starea lor de la început, netulburată de homo faber. Poate n-o să credeți, dar nu ne mai dezlipeam de acel loc, căruia unii i-ar putea spune pârloagă.

M-a impresionat faptul că acești copii s-au arătat receptivi la mesajul natural. Înseamnă că omul, atunci când i se oferă ocazia, alege în modul cel mai firesc un peisaj liniștit, odihnitor. La drept vorbind, sunt atâtea lucruri interesante de văzut aici, la fratele meu Ionel Americanul! Și tocmai în momente ca ăstea, gândul meu se întoarce la ce-a fost cândva. Se pare ca și sufletul își are ochii lui…” / Lidia Lazu

Jurnale americane de Lidia Lazu

1988

21 iulie 1988
Nu prea-mi vine să cred că americanii înşişi înţeleg de-adevăratelea ce se întâmplă cu ei şi cu viaţa lor, – deşi fac atâta caz tocmai de mintea lor destupată, de faptul că sunt mereu „pe fază”. Cu atât mai puţin vor fi înţelegând ce se întâmplă cu ei bieţii emigranţi care pică în State „din cer”, precum unele migratoare răpuse de efort. Iar despre o persoană ca mine, care am venit aici mai mult ca să-i revăd pe-ai mei – şi sunt vreo doisprezece, slavă Domnului, – ar fi o pură fantezie să-mi închipui că am să mă dumiresc, cât de cât despre ce se întâmplă aici, cu adevărat – adicătelea să despart eu apele de uscat. Şi totuşi! Ce-ar fi să-mi notez unele impresii, oricât de sumare, de disparate, chiar divergente? Notează, a insistan Ionu, în perioada de dinaintea plecării; şi a adăugat: Lucrurile despre care scrii au să-ţi aducă aminte alte multe lucruri, despre care n-ai să apuci să scrii… Să încerc, deci! Chiar dacă începutul acestei aventuri n-ar putea fi numit nicidecum încurajator: cele 19 ore de drum, dintre care 14 cu avionul, prin comparaţie cu ora pe care am petrecut-o în avion de la Bucureşti la Tg. Mureş, cândva, după terminarea liceului, au reprezentat în orice caz pentru mine o încercare la limită… Eu, care n-am trecut nici până la Ruse (să-i văd pe bulgarii mei, vorba lui Ionu) în vreo excursie de grup, necum în alte ţări mai simandicoase – şi dintr-odată, singură – ca să nu spun că am şi grija lui Andrei, o grijă mai mare, în fapt, decât toate celelalte la un loc! – iată-mă lansată cu aplomb (s-ar zice) direct peste Ocean, în intangibila, pentru noi, Americă!

Aveam o stare permanentă de nesiguranţă, de bucurie împletită cu o mare curiozitate dar şi cu teamă. Teama se referea, în special, la realitatea care, în cazul acesta special, al călătoriei cu avionul, se poziţiona fie mult prea sus, fie mult prea jos faţă de locul unde m-aş fi aşteptat să o găsesc, dar niciodată pentru mult timp. Prima deziluzie, care n-a întârziat prea mult, a fost chiar aeroportul din Frankfurt, despre care auzisem că ar fi ditamai poarta aeriană a Europei – mi s-a părut doar un pic mai mare decât al nostru, de la Otopeni; ce-i drept, magazinele sunt pline cu de toate, dar, pentru că nu aveam bani de aruncat, nici nu le-am vizitat. Am văzut multe stewardese care-şi aşteptau avioanele şi m-au dezamăgit total; erau una mai urâtă şi mai bondoacă şi mai grasă decât alta şi totodată cele mai gălăgioase din sala respectivă. Or, cândva, eu însămi am vrut să dau la şcoala de stewardese şi nu am fost primită pentru că nu aveam cel puţin 1,70 m. Dacă stai să te gândeşti, n-are logică această pretenţie a stimabililor de la Tarom, dar probabil trebuie să atragi privirile călătorilor şi să stârneşti dorinţa de a reveni la compania care are fete cu „picioarele până la gât”. Iar mai simplu spus, standardele la noi sunt mai ridicate decât la vestici pentru bunul motiv că locurile fiind foarte puţine, concurenţa este practic nelimitată.

Cele trei ore şi jumătate petrecute pe acel aeroport mi s-au părut nesfârşite, pentru că nimic nu-mi atrăgea atenţia, nimic nu-mi lua ochii, cum mă aşteptasem. Doar citind sau pronunţând un nume de oraş din Apus parcă ţi se deschide o lume plină de farmec, de vrajă, unde trăiesc fără păs oameni cu totul diferiţi faţă de noi, pentru că, nu-i aşa, ei au de toate (inclusiv libertatea de mişcare), ei sunt civilizaţi, ei sunt educaţi etc., etc. Ne aflam în inima Europei de Vest, voiam deci să văd nişte occidentali pur-sânge, eleganţi, nonşalanţi, exuberanţi, de s-ar putea… Or, în jurul nostru erau într-adevăr oameni ceva mai bine îmbrăcaţi decât cei de pe la noi, dar parcă nimic altceva nu-i deosebea, nu-i sălta deasupra noastră – şi asta m-a tuflit destul de mult acolo, pe faimosul aeroport din Frankfurt.

În avion imaginile care se unesc cu cerul, la un moment dat, datorită înclinării avionului şi a reflexelor în ferestrele duble, sunt cele care s-au întipărit în memoria mea pentru totdeauna. Este aşa de straniu să vezi case, păduri, grădini care deodată parcă se unesc cu cerul, se amestecă, se întrepătrund aiuritor, mai bine zis iau locul orizontului, formând un altul, nefiresc.

Deasupra Canadei faţa pământului era verzuie şi avea atâtea ochiuri şi firicele de apă încât, prin comparaţie cu oceanul nesfârşit, bietul de pământ, cu toate stâncile lui, părea fragil ca o pojghiţă de lintiţă pe lac. O româncă, pe care o remarcasem de la Otopeni şi eu şi Ionu dar şi Dan, fratele meu, care ne-a însoţit la aeroport – avea o pălărie albastră şi o rochie decoltată, de fată tânără, dar şi pieile atârnând ale unei femei trecute bine de 50 de ani –, s-a certat cu fiul ei mult timp pe această temă, pentru că ea, care mai călătorise spre America, nu putea să creadă că este chiar pământul chestia aia verzuie şi cenuşie, susţinea că e ceaţa care se rupe în fâşii sau niscaiva nori murdari, de furtună. Zburând foarte sus, mult deasupra plafonului de nori, astfel de confuzii sunt de înţeles. Am avut două furtuni în timpul drumului şi ne-au zgălţâit zdravăn, încât nu mai erai aşa de convins de măreţia şi siguranţa avionului; la drept vorbind nu percepeam zborul ca pe zbor, ci ca pe o suspendare deasupra norilor, într-o singurătate înspăimântătoare, cu repere incerte; cred că bieţii cosmonauţi au sentimentul singurătăţii şi al infinitului înfipt în fiecare por.

Fiind timp de vară şi mergând spre lumină, în a doua parte a zilei, la înălţimi foarte mari, cerul propriu-zis – ceea ce se vedea deasupra noastră, dintr-o poziţie inedită – era nefiresc de albastru şi limpede, iar sub noi se interpunea uneori o pânză de norişori albi şi străvezii pe care aveai impresia că-i poţi risipi dacă scoţi capul şi sufli spre ei; şi, undeva în faţă, hăt, unit cu cerul, era oceanul de un albastru cenuşiu, spălăcit – un alt cer, impur.

Mâncarea din avion a fost cu multă carne (bucata de carne de porc parcă era artificială, aşa era de roz-standard şi de compactă; pieptul de pui, supradimensionat, părea să fie ori de curcan ori de dropie, aşa era de mare; pregătit pane, garnisit înăuntru cu o umplutură, avea acelaşi gust fad ca şi friptura (eu nu puteam să folosesc sosurile care îl însoţeau, fiind prea pipărate). Salata de varză cu o roşie mică şi coaptă şi nelipsita verdeaţă – care semăna pe departe cu pătrunjelul nostru neaoş – felii de şuncă şi salam etc. etc., toate însoţite de jusuri care mie nu-mi plac (lui Andrei da), de ceai chinezesc, de cafea americană, fără nici-o aromă, deci, fără nici-un efect (decât că tot drumul am vomat şi sufletul din mine). Acum, la dus, călătoream cu PanAm, aşa că mă întrebam cum va fi la întoarcere, când vom călători cu Tarom-ul, că aşa este convenţia. Am avut şi un mare noroc, dolarul era doar un pic peste 8 lei, aşa că ne-a costat pe amândoi numai 54 de mii drumul dus şi întors.

Nu am putut să dorm nicicum în acele multe ore de traversare a Oceanului, am citit-spicuit dintr-o carte despre America (a unui vecin) sau am răsfoit ghidul, iar în rest am privit în jurul meu şi prin hublou, – şi în tot acest timp m-am simţit destul de rău. Andrei în schimb a dormit mai tot drumul, pe puţin 3 ore şi jumătate, aşa că la N.Y. era cu ochii roşii ca focul şi-mi părea foarte buimăcit, dar a fost foarte bărbat, nu s-a plâns deloc de oboseală, n-a mârâit deloc. Probabil în căpşorul lui s-a clarificat ideea că asta este marea noastră călătorie. S-a uitat la avioanele care decolau unele după altele şi la cel cu care trebuia să plecăm noi, care se alimenta cu combustibil şi cu nelipsitul container cu alimente şi băuturi (până la N.Y. ne-au îmbiat şi cu câte o sticluţă de vin roşu sau alb sau cu bere, la alegere). Nu mă miră marea lui atracţie pentru avioane, acum că le vedea pe viu. A primit cu vreo doi ani în urmă, cadou de la Marcel K., un mic avion-jucărie, din piese de plastic care se desfac şi se recompun, după desenele alăturate. N-a obosit niciodată să se joace cu acel avion alb cu o dungă roşie pe mijloc şi cu fotolii verzi, demontabile, cu geamuri de plexiglas şi cu doi piloţi argintii…

În aeroportul cel mai mare din lume (al celui mai mare oraş din lume), eram ca într-o altă dimensiune; un spaţiu absorbant, derută maximă: nu-mi dădeam seama încotro trebuie să mă îndrept, pentru că aveam şi bagaj greu de mână, dar îl aveam şi pe Andrei, de 4 ani şi jumătate, care nu scotea un cuvânt, slavă Domnului, ci era numai ochi. Uluit că ne aflăm la N.Y., nici mai mult nici mai puţin! Ofiţerul care mi-a pus ştampila de intrare în America m-a întrebat foarte calm de ce vreau să stau 6 luni şi eu, foarte speriată (mereu mi se părea că îmi va găsi ceva în neregulă şi mă va trimite înapoi), căutam să-mi ţin firea şi să răspund coerent; pentru că, în ţară, când am primit înştiinţarea să mă prezint la serviciul paşapoarte, am fost foarte mirată să aud că am primit viza română (care se dă înfiorător de greu), dar nu o am pe cea americană. Când m-am prezentat în audienţă la consulul american, aşteptându-mă la ce e mai rău, dar hotărâtă să nu mă dau bătută cu una cu două, acesta m-a întrebat dacă am de gând să rămân în America; şi s-a uitat lung la mine: o femeie care vrea să plece în State, la fratele ei – şi nu oricum, ci împreună cu copilul. O situaţie nicidecum obişnuită, mai curând una atipică, să nu-i spunem suspectă… I-am răspuns, surâzând (numai cine a trecut prin asta ştie adevărartul preţ al zâmbetului de paradă), că soţul meu a fost de mai multe ori la fratele lui în Luxemburg şi n-a rămas, eu de ce aş rămâne aşa de departe?! Pe urmă, eu sunt lămurită că în America nu este totul aşa de roz, că cei mai mulţi dintre emigranţi, fac munci grele şi prost plătite, or, aici noi avem o viaţă foarte modestă, este adevărat, dar avem şi rude şi prieteni la care nu putem să renunţăm.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Jurnale americane”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii