Picătura de otravă

În loc de prefață

Simple mărtusiri

Nu-mi place să vorbesc despre mine și asta nu pentru că „le moi est hadțssable”, cum spunea Valéry, ci pentru că orice spovedanie este o capcană care obligă. Și totuși…
Am pentru inteligența mea un sentiment de umilință. Mi-am dat seama, însă, că trebuie să-mi temperez autoadmirația dintr-o pudoare firească: pudoarea omului care știe că între aspirații și realizări se deschide un hău imens. Pentru că am fost un om care a aspirat și aspiră în continuare.
În ceea ce privește propensiunile naturale, s-o luăm de la epidermă.

Îmi place tot ce vine în întâmpinarea organelor mele de simț. Îmi plac pâinea și vinul, gustul cărnii, al fructelor și al legumelor. Îmi plac netezimile și asprimile lucrurilor, culorile, inflexiunile vocilor, îmi plac mirosurile fericite.
Mi-aș dori să fiu un bărbat înalt, frumos și cu o musculatură bine construită. Mi-ar fi plăcut să am bani și să nu-mi lipsească nimic din ceea ce poate oferi viața materială.
Aș fi vrut să călătoresc.

Am iubit dragostea, dar n-am fost iubit în aceeași măsură, deoarece omul de afaceri care zace în fiecare din noi și-a dat seama că investițiile făcute nu aduc beneficiile scontate.
Într-o perioadă destul de prelungită când nu am avut altceva de făcut decât să mă cramponez de viață, m-am gândit la mine cu mai multă intensitate. Am realizat faptul că profilul meu moral nu are rigoare. Mângâindu-mă cu ideea că moralitatea nesmintită este o aberație în teorie și o monstruozitate în realitate, am fost tolerant cu… libertățile pe care mi le-am luat. La urma urmei cele zece porunci au fost săpate în piatră pentru a permită să fie călcate fără riscul de a se deteriora.
La profilul meu moral aș adăuga că, deși fac eforturi ca să fiu activ, înclinația mea naturală tinde spre trândăvie. Mă bucur ori de câte ori sunt întrerupt din ceea ce fac, acceptând cu plăcere să duc gunoiul la pubelă sau să lovesc cu ciocanul un cui, chiar dacă îl bat strâmb. Nu sunt îndemânatic.

Nu înjur, deși talent am avut. Prefer să ameninț, decât să dau o palmă. M-am bătut o singură dată și când spun asta e un fel de a vorbi. Nu m-am bătut, ci am mâncat bătaie. Din cauza asta sunt prudent în relațiile cu oamenii și…politicos.
Știu că politețea duce la o oarecare artificialitate, dar mai știu că în această convenție a civilizației asperitățile umane se tocesc și astfel poate fi evitată violența. Violența îmi place numai la cinematograf.
Mă bucur când am prilejul să râd. Umoriștilor le port cea mai mare stimă, umorul fiind cel mai bun mijloc de a îmblânzi o realitate adversă.

Am iubit și iubesc limba română. Din această cauză am înțeles pentru ce am avut și avem poeți atât de frumoși și de buni. Mi-au plăcut cuvintele, în taina lor am fost inițiat și de către teatru și de câte ori s-a întâmplat să întâlnesc unul nou (și s-a întâmplat des), l-am pipăit cu atenție și l-am întors pe toate fețele, multe, pe care le are, le-am mirosit, le-am gustat, i-am luat temperatura și l-am lovit de un alt cuvânt, alte cuvinte, ca să-l aud cum sună.
De la cuvânt la carte n-a fost decât un pas, dar când mi-am dat seama, dintr-un calcul aproximativ, cât de puține cărți pot fi citite într-o viață de om, m-am speriat. Am dat totuși târcoale cărților, iar pe unele chiar le-am citit. Am citit brambura, fără sistem, cu o redusă capacitate selectivă. În afară de școală, nu m-a învățat nimeni ce și cum să citesc. Am aflat destul de târziu că o carte îți oferă, dar și îți cere: cel puțin un efort de întâmpinare. Aș fi putut să citesc cărți mai puține și cu un mai mult folos.
Tentația de a scrie a pornit de la un mimetism explicabil. Mi-am invidiat frații mai mari care-și scriau temele și am încercat să-i imit mâzgălind ceva care mi se părea că seamănă cu scrisul. Când au râs de mine am abordat o altă tactică: pe foi de „aritmetică” am apăsat cu creionul liniatura pătrățelelor. Făceam pătrățele.

Mai târziu am recidivat. Am început cu traduceri: de piese de teatru, de cărți despre teatru, am tradus poezii, am făcut adaptări și dramatizări, am scris câteva piese originale, mi-am încercat condeiul în eseuri teatrale și morale, în cronici teatrale și plastice, jurnale de lectură, interviuri, cronici politice. În afară de un volum de teatru publicat, am teancuri de hârtii bătute la mașină care ar însemna nu știu câte volume. Numai că o carte nepublicată, exclusă de la judecata cititorului, poate să fie, tot atât de bine, maculatură.
Am scris ca să mă joc, am scris ca să fac față unor necesități profesionale, am scris ca prin formulări succinte să prind înțelesul unor cărți pe care le-am citit, am făcut depoziții ca martor posibil al unei contemporaneități care încearcă să evadeze, am scris uneori ca să fug de mine și ca să-mi intru în posesie și, la urma urmei, am scris ca să-mi trăiesc viața.
Acum, că am dat curs vanității mele și am făcut un streaptease de a cărui grație mă îndoiesc, îmi dau seama că dacă rămâneam la „pătrățele” puteam să le fac și acum, mărturisirile prezente fiind total inutile.

Ca să nu cad în delir autobiografic, vă rog pe dumneavoastră, redactorii revistei, să excludeți rândurile care nu vă convin sau nu vă plac, eventual să „reduceți” la trei sferturi, la jumătate, un sfert sau să-l scoateți cu totul, putând să rămână doar semnătura celui care este al dumneavoastră respectuos. / Eduard Covali

Postfață

Schițe pentru un „monument al deriziunii”

E rar sentimentul, în preajma unui om, că ai de a face cu un boier. Eduard Covali era unul dintre acești rari oameni. N-am văzut pe altcineva, în viața asta, capabil să-și pună cu atâta firesc în valoare, în orice conjunctură, prietenii. Eduard Covali părea să trăiască pentru prietenie. Era scund și părea înalt. Când am cetit, între maximele lui Balzac, celebra zicere: „Oamenii scunzi au făcut cele mai mari fapte în istorie, pentru că au avut creierul mai aproape de inimă”, m-am grăbit să i-o spun lui Edy. Râdea inimitabil. Râsul lui molipsea cu sănătate orice suflet. L-au închis la „politici”, mai mulți ani, încă elev de liceu fiind, pentru că a crezut că s-a născut ca un om liber. L-am auzit spunând, ca pe Noica, sau ca pe Steinhardt, că adevărata libertate ‘i-o câștigi în închisoare. Dar cum poți să închizi cu adevărat un om care putea să râdă așa cum râdea Eduard Covali? Boierii adevărați nu-și pierd, în nici o conjunctură, umorul și inocența. Piesele sale de teatru sunt niște „mărazuri” care fac concesii doar „tinereții fără bătrânețe”. Dar în afara tinereții fără bătrânețe mai există vreo justificare pentru viață? A lăsat, în manuscris, câteva cărți. Între ele e și această carte cu „picături de otravă”, reacția unui cuget și a unui suflet care se apăra scriind de urâtul din preajma. Pentru că, oameni fiind, trebuie să lucrăm toată viața la prepararea unui antidot care să anihileze otrava pe care ne-o strecoară lumea în suflet, clipă de clipă. Cum spunea Cezar Ivănescu: „Zilnic iau și beau otravă,/ zilnic beau otrava lor,/ mă omoară, știu, dar cu zăbavă,/ doamnelor și domnilor!”. Ar putea fi mottoul cărții, în fapt. Edy, tu crezi că moartea poate fi luată în răspăr cu o glumă? Spune-i morții două bancuri din alea sănătoase, poate o faci să crape de râs! Mama ei de moarte!

Deși a „ars” toată viața pentru teatru, „în văzul lumii” adică, Eduard Covali avea și viața lui secretă: scria. Creiona „caractere”, fixa în pasta cuvintelor gesturi, decanta realitatea imediată, punea în parabolă ceea ce era de reținut, iubea scriind, se detașa de toate scriind.

Teatru a scris pentru că vedea cum personajele se hrănesc din text, cum se dezlănțuie, cum se întorc, mai apoi, supuse, docile și se cuibăresc în căldura cuvintelor. E(ra) fascinant.
A scris schițe și povestiri de rafinament, în care se punea pe sine în ecuație, „se urmărea” ieșind din pielea de fiecare zi pentru a trăi alte și alte vieți cu voluptatea (și disperarea) celui care știe că fiecare clipă e o răscruce de drumuri, poți porni în oricare direcție, toate duc la același liman.

Scria „pentru ziar” în același timp și o făcea ca orice om liber care îi respecta pe cei din jur „înțepându-i”. Articolul de ziar, eseul, „tableta” sunt, până la urmă, drojdia fiecărei clipe. Dar în „drojdie” e culoarea, e parfumul a ceea ce pierdem, a ceea ce risipim, nu-i așa? Articolul de ziar este un fir de praf la „monumentul clipei” la care lucrăm toți, zi de zi, viață de viață, dar pe care nimeni nu speră să-l vadă împlinit. Cartea de față este, de altfel, „rod” al colaborării în revistele “Antiteze”, “Credința neamului”, “Asachi”, “Apostolul”, în ziarele “Ceahlăul” și “Acțiunea”. E, putem zice, „monumentul deriziunii” unei epoci în viziunea unui om de caracter, artist adevărat. / Adrian Alui Gheorghe