Monografia unui isihast

Portretul unui scriitor și medic

Dacă din rândul scriitorilor români am căuta să alegem pe aceia a căror viață ar putea reprezenta un model, un reper de urmat, nu știm de se vor aduna mulți sau puțini, dar V. Voiculescu sigur s-ar afla printre ei. Omul a cărui spinare s-a îndoit doar de boală – după cum au lăsat mărturie cei care l-au cunoscut – a venit pe lume în comuna Pârscov din județul Buzău, în anul 1884. Opiniile controversate formulate despre opera lui îi însoțesc și biografia. Fără a fi un caz singular în literatura noastră din acest punct de vedere, cu privire la ziua exactă a nașterii se vehiculează două date. Conform actului de naștere, Vasile Costache Voicu s-a născut la 27 noiembrie 1884, fiind al șaselea copil al lui “Costache Voicu, de patruzeci și cinci, și al Sultanei, de ani patruzeci.” Vârstele declarate ale părinților nu sunt reale. Tatăl, Costache, născut în 1833 și însurat la 37 de ani – vârstă la care în lumea satului ești etichetat de mult drept “flăcău tomnatic” – “întinerea” constant în declarațiile la nașterea fiecărui copil, scăzându-și din anii pe care îi adăuga vârstei soției mult mai tinere. În realitate, la nașterea fiului lor, părinții aveau 51, respectiv 34 de ani. Aceasta este data rămasă ca oficială, pe care și poetul o declară în însemnări personale: “1909, noiembrie 27, vineri. Astăzi împlinesc douăzeci și cinci de ani…” sau în corespondență: “Gândiți-vă: am împlinit 73 de ani la 27 nov. acum, … și cum zice psalmistul, tot ce trece peste, ca și tot ce a fost, e numai durere și chin.”  Toate dicționarele și manualele școlare consemnează această zi.

A doua dată este cea de 13 octombrie 1884, păstrată de memoria familiei și scoasă la lumină mai ales prin cercetările întreprinse de Al. Oproescu și Petre Ștefan.  Una dintre surorile mai mari ale poetului, Maria Ivănescu, a mărturisit într-un interviu înregistrat pe bandă de magnetofon că fratele ei “la 13 octombrie s-a născut”, în ajun de Sfânta Paraschiva. Ca un argument în plus, cercetătorii aduc și însemnarea dintr-o scrisoare de dragoste trimisă de poet logodnicei sale, Maria Mitescu: “octombrie 1884 –  6 septembrie 1908” – data nașterii și ziua în care o cunoscuse pe viitoarea sa soție. Din text reiese că tânărul Voiculescu preciza data nașterii reale, cea de-a doua fiind considerată o naștere simbolică: “Mi-ai adus viața, atunci în toamna mohorâtă, când ai pășit pragul căsuței ce te adăpostește acum.”

Scriitorul va reglementa târziu, în 1950, situația numelui său, optând pentru Voiculescu (până atunci apăruse  în certificatele de studii, în certificatul de căsătorie, în alte acte, Voiculescu, iar în actul de naștere și în registrul matricol era trecut Voicu). Deși ar fi putut folosi această ocazie pentru a corecta posibila greșeală a datei nașterii, nu modifică totuși nimic. Aceasta se poate datora și faptului că poetul nu acorda mare atenție zilei de naștere; după mărturisirea lui Ion Voiculescu, tatăl său își sărbătorea doar onomasticile, de Sf. Vasile. Data de 13 octombrie a intrat însă în conștiința publicului cititor (mai ales local), întrucât în Buzău, în organizarea Bibliotecii Județene ce îi poartă numele, în această perioadă scriitorul este omagiat în cadrul manifestărilor culturale “Zilele Voiculescu”.

Petrece primii ani ai copilăriei în satul natal, întipărit în memoria afectivă și evocat mai târziu atât în poezii (v. capitolul Patria și cultul eroilor din această lucrare), cât și în texte în proză (Confesiunea unui scriitor și medic, Poemul hanului cu urși ș.a.). Pentru unii dintre marii scriitori (Creangă, Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Marin Preda) impresiile din primii ani ai vieții marchează evoluția lor artistică și multe dintre operele lor devin reflectarea fidelă a acelor trăiri irepetabile. Voiculescu mărturisea în Autobiografice legătura pe care o descoperea între destinul său ca scriitor și începutul existenței sale: “Omul s-a născut în anul ….  Poetul s-a născut probabil tot atunci și a atins culmea geniului între doi și șapte ani, când ședea de vorbă cu zânele din poveste, când îngropa, jelind, rândunelele moarte de frig…”  Voiculescu rememorează peste ani satul, casa natală, dragostea părinților și a surorilor, jocurile copilăriei, la un loc, vârsta cea fericită. Ceea ce individualizează amintirile sale din acea vreme – dacă este să le comparăm cu ale altor confrați întru literatură – este latura spirituală a vieții sale, trăirea sinceră și neimpusă a sentimentului religios. Experiențe mistice precum cea care urmează anticipează evoluția sa ulterioară ca scriitor religios: “Mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe un drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verziu, un înger imens, ca un Crist pantocrator  pe bolta bisericii… întreb și acum pe sora mea, care nu-și amintește și crede că am visat. Mă văd iarăși alergând din grădină la mama, care țesea la război, ca să-i spun, cu uimire și oarecum speriat de bucurie, că mica și zdrențuita cărțulie de cinci bani, Epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a  pâlpâit  ca o vietate, dându-mi semn.”