Tolstoi. Romanul unei drame

Tolstoi · Romanul unei drame de Ion Ianoşi

INTRODUCERE

Înainte de a fi comentat, din nou şi din nou, „continentul Tolstoi” pretinde a fi cunoscut. Şi nu doar într-una din părţile, oricât de impunătoare, ale reliefului său. Exploratorul trebuie să-şi ia menirea în serios, de a măsura cu pasul, pas cu pas, ceea ce i se destăinuie.

Cartea aceasta e un fel de cine-vérité. Operatorul se străduieşte să prindă in obiectivul său cât mai mult şi cât mai exact din obiectul pe care şi l-a propus să-l reproducă. „Obiectul” fiind însă enorm, de necuprins, cel care-i dă târcoale pentru a-l vedea şi fixa cât mai bine, va trebui să accepte – în speranţa evidenţierii esenţialului – atât selecţia, cât şi montajul. Cu alte cuvinte, operatorul îşi va asuma şi îndatoriri de regizor, reproducătorul – pe acelea de producător, alcătuitorul – pe acelea de autor. Căci orice mărturisire „par lui-même” (serie binecunoscută în lume) mai dă seama şi asupra mărturisitorului secund, asupra celui care alege, filtrează, montează, comentează personalitatea înfăţişată, viaţa şi opera ei.

Autorul se conformează, totuşi, exerciţiului său voit de umilinţă, pe care îl parcurge (de ce n-ar recunoaşte-o?) cu voluptate. El i se subordonează mereu lui Tolstoi, faptelor vieţii şi scrierilor lui; parcurge smerit, an cu an, capitol după capitol, povestirile şi romanele, articolele şi tratatele sale, le urmăreşte literele spre a le pătrunde spiritul. În literatură, spiritul se întrupează în litere şi numai exacta lor reproducere asigură înţelegerea lui corectă. În situaţia unei alte limbi, condiţia e însă ca traducerea să nu fie trădătoare. Confruntarea unor tălmăciri româneşti cu originalul rusesc ne-a convins însă de preferinţa acordată, nu o dată, expresivităţii literare faţă de precizia literală; iar în condiţiile în care această libertate a dus la înceţoşarea sau ignorarea unor specifice întorsături, accente, laitmotive, a unor elemente (indispensabile) din reţeaua obsesiilor verbale tolstoiene, s-a putut ajunge până la situaţia surprinsă în aforismul italian „traduttore, traditore”. Chiar şi în cazul echivalenţelor indiscutabil reuşite, scopul urmărit acolo şi aici se deosebeau, din cauza deosebirii contextelor. Noi a trebuit să acordăm textul tolstoian contextului nostru, reconstituirii unei vieţi şi opere în totalitatea lor. De aceea, Janina Ianoşi a tradus toate fragmentele pe care le-am ales din scrierile lui Tolstoi, a tradus textele necunoscute încă în româneşte, dar a tradus din nou şi fragmentele cunoscutelor povestiri, romane sau drame. Şi a păstrat, din nevoia de fidelitate, chiar neglijenţe sau repetiţii, formulări greoaie, ori eliptice, pe care Tolstoi, mereu preocupat de căutările sale esenţiale, şi le-a permis nu rareori, mai ales în însemnările intime şi în cele destinate apropiaţilor lui.

Ce a trebuit să facem cunoscut? în principiu – totul; în fapt – mult, foarte mult. Restricţia se impune, deoarece ediţia jubiliară completă (de atunci dovedită a nu fi de departe completă) însumează 90 de volume format mare, fiecare cu multe sute de pagini. Practic, ar fi fost imposibil să „repovestim” un atât de enorm număr de scrieri într-o singură carte. De aceea am ales tot ce a fost, potrivit unghiului nostru de vedere, mai important: în primul rând, din artă (romane, povestiri, nuvele, drame), în al doilea rând, din publicistică (articole, studii, tratate), în al treilea rând, din mărturisirile cu caracter mai personal (corespondenţă, jurnal). Am omis detalierea câtorva povestiri şi drame (de obicei, acelea neterminate), a unor poveşti populare şi pentru copii, a unor abecedare, antologii din diverşi autori – pentru adulţi şi copii –, a câtorva tratate mai speciale de teologie şi, desigur, a variantelor pregătitoare pentru atâtea scrieri, atingând deseori un număr foarte mare de variante. Compartimentele amintite, arta, publicistica, precum şi jurnalul plus corespondenţa, ne-au oferit un teren vast spre a ne atinge scopul şi pentru a accentua ceea ce ni s-a părut indispensabil.

Un principiu care ne-a călăuzit mereu a fost tentativa de a rearticula întreg edificiul tolstoian. N-am aderat la comoda şi curenta izolare a doar câtorva vârfuri artistice din totalitatea căutărilor lui Tolstoi, convinşi fiind de involuntara sărăcire, prin acest procedeu, a chiar respectivelor capodopere. Am căutat să argumentăm nu doar unicitatea, dar şi unitatea dintre viaţa şi opera lui Tolstoi, dintre variatele lui manifestări în cadrul aceleiaşi perioade de timp (unitatea pe orizontală) şi dintre perioadele aparent sensibil diferite (unitatea pe verticală). În sensul din urmă, am încercat să probăm principiala similitudine dintre cele două „jumătăţi” ale operei, de dinainte şi de după „ruptura” intervenită prin 1881: acordul secret ori manifest între Tolstoi cel al marilor romane şi tolstoismul marilor tratate. Am dorit să evidenţiem prezenţa timpurie a multora dintre convingerile târzii; ca şi avertismentele lucide cuprinse în acestea din urmă, deseori în bloc respinse sau excesiv amendate de către exegeţi, când de fapt ele se articulează într-un pe cât de grav, tot pe atât de pertinent apel lansat posterităţii. Tolstoi este, între altele, „contemporanul nostru” şi în măsura în care i-am nesocotit multe semnalizări şi previziuni – abia cu mult mai târziu recunoscute ca pătrunzitoare. Genialul artist al timpului său s-a dovedit şi o mare conştiinţă morală, utilă secolelor următoare. În această calitate îşi continuă el cearta (nonviolentă) cu violenţele contemporane şi cu gânditori care nu le-au prevăzut ori s-au raportat altminteri la desfăşurarea şi soluţionarea lor…

Am descris „drama” lui Tolstoi în cinci „acte”, care, potrivit cu stihia epică dominatoare in creaţia sa, ne-a oferit un unic „roman”. Am urmărit numai probele tolstoiene directe (subiective şi obiectivate) ale acestei „drame”, renunţând cu bună ştiinţă atât la numeroasele mărturii ale apropiaţilor şi cunoscuţilor lui, referitoare la el sau la spusele lui, cât şi la mărturiile celor aflaţi în conflict cu el. Într-o judecată dreaptă, audiată se cuvine şi partea cealaltă, de pildă Sofia Andreievna, corespondenţa şi jurnalul ei. Noi nu l-am convocat însă pe Lev Nikolaievici la un proces şi nu i-am întocmit un dosar spre a pronunţa un verdict. Primul şi ultimul „verdict” în situaţia unui mare scriitor îl pronunţă opera acestuia, care, până şi atunci când comite nedreptăţi, poartă dreptatea prezenţei sale constrângătoare.

Operele artistice tolstoiene le-am consultat după varii ediţii ruseşti. Pentru rest, sursa noastră principală a fost ediţia Sobranie socinenii v dvadţati dvuh tomah, Opere în douăzeci şi două de volume (Moscova, Editura „Hudojestvennaia literatura”), şi anume volumele: 15, Articole despre literatură şi artă (1983), 16 şi 17, Lucrări publicistice (1983 şi 1984), 18, 19 şi 20, Scrisori (1984), 21 şi 22, Jurnale (1985). Pentru ceea ce n-a fost cuprins în aceste volume, am recurs la Polnoe Sobranie Socinenii (iubileinoe izdanie), Opere complete (ediţia jubiliară), l-90, Moscova-Leningrad, 1928-l958, îndeosebi la volumele: 23-39 (apărute între 1936 şi 1957) – pentru articole, studii, tratate; 46-58 (apărute între 1934 şi 1958) – pentru jurnale. Am consultat şi alte ediţii de Opere şi culegeri de texte din Tolstoi în limba rusă. Am folosit, se înţelege, şi cele două volume de Jurnal (apărute – în prima ediţie – la Editura Univers, în 1975 şi 1976, în traducerea Janinei Ianoşi, cu prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Ion Ianoşi); dar n-am preluat nimic din prefeţele respectivelor volume.

Multe detalii biografice trebuincioase ne-au pus la dispoziţie cele două ample volume Letopis[i] jizni i tvorcestva Lva Nikolaievicia Tolstogo, Cronica vieţii şi creaţiei lui Lev Nikolaievici Tolstoi, ale eminentului cercetător N.N. Gusev (Moscova, Editura „Hudojestvennaia literatura”, 1958 şi 1960). Le-am suplimentat şi prin alte izvoare biobibliografice ruseşti.

Am căutat să unificăm grafia unui text destul de încărcat, în privinţa titlurilor, numelor, citatelor, surselor. Astfel, titlurile de cărţi sau studii le-am indicat prin cursive, deşi în original ele figurează, în cadrul citatelor, cu ghilimele interne; numele proprii le-am transcris îndeobşte după normele de transliteraţie din rusă, permiţându-ne simplificări numai în cazuri intrate în uz (de pildă, „x” în loc de „ks”, la des invocaţii ţari Alexandru, numele cărora e folosit curent în ortografie latină).

Sursa numeroaselor citate e indicată în paranteze drepte (în cadrul unor romane, povestiri şi tratate), cu cifre romane specificând volumul, partea, capitolul (de la caz la caz, partea şi capitolul, eventual numai capitolul); şi în paranteze rotunde (mai ales la jurnale – prescurtat J. – şi scrisori – prescurtat S.), cu notarea anului, lunii şi zilei (de la caz la caz, luna şi ziua, eventual numai ziua).