Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc

38,50 lei

Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc (eBook) – Mircea Platon

Golește
ISBN: EB9786065948303 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Northrop Frye, vorbind despre o „etică a schimbării”, atrăgea atenția încă de la sfârșitul anilor ’60 – ani în care s-au extins la scară largă multe dintre experimentele și ingineriile sociale importate și în România după 1989 – asupra importanței protejării continuităților structurale, a liniilor de forță culturale ale unei societăți: „Adevăratul fundament al acestui sentiment al continuității timpului era, cred, sentimentul continuității instituțiilor sociale. Secole la rând, omul occidental a fost sporit și civilizat de instituțiile sale: doar continuitatea națiunii, a bisericii, a clasei sale sociale, a partidului, a genealogiei sau a breslei sale dădea vieții sale o dimensiune de mai mare importanță.

Pierderea încrederii în permanența acestor instituții, sau, mai degrabă, în presupunerea că sunt cumva mai bune tocmai pentru că sunt permanente, a adus după sine o criză de stranie versatilitate. Nu e o criză politică sau intelectuală, sau religioasă: e toate aceste lucruri la un loc, o criză a spiritului.

[…] Motorul continuității instituțiilor sociale este continuitatea cunoașterii și a procesului de învățare și, într-o epocă în care proiecțiile sociale nu se mai bucură de loialitatea nimănui, nu putem decât să ne întoarcem la această sursă a lor”.

Ceea ce a făcut procesul de reforme (structurale și sistemice) ale învățământului românesc a fost, într-o țară zguduită din temelii ca România trecută printr-un comunism atroce pentru continuitățile istorice și un post-comunism haotic și iconoclast, tocmai să ne rupă legătura cu acea sursă a proiecțiilor sociale/ instituțiilor permanente care e continuitatea cunoașterii și a învățării. Ne-a tăiat cu inconștiență sau cu sadism, deci, cu perversitate, ultima șansă de a redeveni o societate normală. / Mircea Platon

Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc de Mircea Platon

Om versus sursă umană.
Viaţă versus activitate curriculară.
Iubire versus abilitate comunicaţională

În acest demers exemplar – intitulat „Deşcolari­zarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc” – remarcabilul scriitor şi istoric Mircea Platon face un plonjeu erudit şi onest în trecutul învăţământului naţional românesc, aşezat în oglindă cu învăţământul supus abuziv, în ultimele trei decenii, unei serii de reforme maligne după ce – în 1990, apoi în 1994 – s-a constatat indubitabila calitate şi nivelul înalt ale educaţiei autohtone, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât aceasta a trecut – nu rareori, cu brio – prin seismele provocate de cele câteva dictaturi, reuşind performanţa de a conserva şi perpetua unicitatea şi identitatea naţiunii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile şi elitele ei reale. După „continua lui prefacere până la totala măcinare”, adică după succesivele procese de aşa-zisă reformă de durata a circa trei decenii postdecembriste, învăţământul românesc arată ca un câmp de luptă devastat şi păzit straşnic, în continuare, de agenţi ai globalizării, fie ei străini sau români, în intenţia de a transforma definitiv şcoala românească într-un „incubator de salahori globali”, în condiţiile unui „capitalism al dezastrelor” ce şi-a lăsat inconfundabila amprentă şi asupra României (Naomi Klein, Doctrina şocului. Capitalismul dezastrelor).

Dintr-o instituţie de un real prestigiu, edificată pe parcursul unui secol şi jumătate şi menită să formeze caractere şi personalităţi, familiarizate cu istoria, credinţa, valorile fondatoare – inclusiv cele culturale – şi tradiţiile neamului românesc, învăţământul românesc riscă să se transforme în… „sarcină managerială”. Dintr-o instituţie validată prin vârfurile ei – vârfuri recunoscute pe mapamond –, cu o amplă, bogată tradiţie în trecutul ţării noastre, profesorul riscă să se transforme în „prestator de servicii” şi nimic altceva decât un „agent al reformei”, însărcinat cu misia – pardon, „sarcina managerială” – de a pregăti forţă de muncă ieftină pentru alte state (non)europene, inclusiv „proletari globali ai tastaturii”. Şi aceasta în condiţiile în care destul de curând IT-iştii vor fi înlocuiţi de roboţi. Suntem, aşadar, faţă în faţă cu „o dezastruoasă «reformă» care ne-a împins în zona precariatului educaţional şi a dispariţiei ca naţiune”. Concluzia monografiei platoniciene e aspră, dreaptă şi justificată cu asupra de măsură prin argumente. Tot ce se întâmplă în arealul educaţiei naţionale româneşti pe parcursul a circa trei decenii, în numele unor imperios clamate adaptări la „noua lume” tehnologizată, în numele progresului şi al prosperităţii, cultivate în epoca religiei confortului etc., etc., sub masca reformei din temelii, aşadar, constituie un atac virulent şi insidios – turnat în matriţa noilor mijloace de comunicare şi a reţelelor instituţionale – la adresa identităţii naţiunii române şi a tot ce formează, de milenii, identitatea noastră naţională: credinţa, cultura, tradiţia, familia, istoria, civilizaţia formată răstimp de milenii pe acest pământ sfânt numit România.

Admirabile sunt, în această incursiune profundă şi exemplar informată, curajul şi onestitatea intelectuală de a devoala – cu o luciditate şi un spirit analitic de neclătinat, cu un exces de argumente şi trimiteri la surse avizate, mai puţin sau deloc familiare în spaţiul autohton – reţelele instituţionale din afara ţării, implantate în preajma instituţiilor statului român, care, prin aşa-zişii experţi şi agenţi, fie străini, fie români, excelent remuneraţi de organisme mondiale (fie că acestea se numesc Banca Mondială – „artizanul”, „expertul”, „regizorul”, „creditorul” şi „controlorul ideologic şi financiar” al „reformei” –, FMI, Fundaţia Soros, Uniunea Europeană sau altcumva), au distrus metodic, programatic, aproape tot ce era performant în învăţământul românesc, tratându-l inacceptabil – ca şi când ar aparţine „lumii a treia” – şi subjugându-l unor ideologii de sorginte neoliberală, de o brutalitate unică, pentru a sprijini instaurarea unei „anumite arhitecturi economice globale”, în numele unor clamate reforme, a căror menire îşi are rădăcinile în politica corectă şi globalizarea interpretată în cheie abuzivă. Neverosimil e că, da-da, crahul învăţământului naţional românesc s-a produs sub ochii noştri, la intersecţia unor ideologii de extracţie neomarxistă şi neoliberală, ce-şi ating limitele şi, în acest punct, seamănă izbitor inclusiv prin faptul că aplică aceleaşi mijloace, aceleaşi instrumente, e adevărat, adaptate timpului new media. Şi înţelegi acest adevăr, dacă cunoşti istorie, dacă respecţi tradiţia şi valorile, pământul unde ai văzut lumina zilei, părinţii, strămoşii, înaintaşii. Dacă ştii să citeşti dincolo de aparenţele grăbite să-şi arboreze masca progresului, a modernizării şi a dorinţei de a fi „în rând cu lumea”, pentru că „aşa se cuvine”, pentru că „aşa sunt vremurile”. Cu orice preţ. Cu orice preţ?!

Apropo de alte „reforme”, operate în alte părţi ale lumii, inclusiv în anii ’80, „pe sistemele de învăţământ ale ţărilor din Africa şi America Latină”, „toate progresele realizate de sistemul de învăţământ din Tanzania, de exemplu, după obţinerea independenţei la începutul anilor ’60 au fost distruse de intervenţia Băncii Mondiale în anii ’80. Reformele structurale impuse de Banca Mondială au transformat sistemul de învăţământ din Tanzania, dintr-unul în care rata de şcolarizare era de aproape 100%, într-unul în care erau înrolaţi doar 50% din copii”. În tot acest timp, „guvernul era silit de Bancă să introducă taxe şcolare pentru întreaga populaţie şi să abandoneze subvenţionarea sistemului public de educaţie”. Consecinţele? „Tanzania a ajuns să plătească în rate către Bancă de patru ori suma pe care o plătea pentru a-şi susţine sistemul de învăţământ public. Prin traume educaţionale similare au trecut şi alte ţări din America Latină şi Africa.” În România, „de la un sistem cu rata de înrolare de aproape 100% în 1990” s-a „ajuns la abandon şcolar şi la analfabetism funcţional în proporţii covârşitoare în urma reformelor (economice şi şcolare) conduse de Banca Mondială”; mai exact, analfabetismul funcţional a depăşit cota de 44%. Iar statistica abandonului şcolar în ţara noastră arată în felul următor, în funcţie de vârstă: „Părăsirea timpurie a şcolii (18-24 ani) indică un procentaj de 16.4% pentru tinerii români, comparativ cu o medie UE de 10.6%, iar ponderea absolvenţilor de studii superioare (30-34 ani) este 24.6% pentru România, media la nivel european fiind 40.7%”. Dacă admitem că aşa-zisa reformă iniţiată în perioada postrevoluţionară va continua, e lesne de prevăzut ce modificări vor înregistra statistici de acest gen.

Ce se mai ascunde sub masca reformei şi sub cea a agenţilor înstrăinării de valorile fondatoare ale umanităţii? Care sunt ieşirile din impas? Ce mize are bătălia pentru învăţământului naţional românesc? Răspunsurile la aceste şi alte întrebări le veţi găsi în această carte remarcabilă şi tristă, în egală măsură. Şi le veţi analiza lucid şi drept. Şi veţi trage concluziile. Şi le veţi aplica. Dacă nu vreţi să vă vindeţi, în continuare, sufletul, ţara, copiii, viitorul. În timp ce ţări ca, de pildă, Polonia, Ungaria, Estonia, Lituania şi Letonia au refuzat acest gen de… comerţ. Îl refuză şi mulţi, foarte mulţi români, profesori, elevi, părinţi, scriitori, intelectuali. Repet: foarte mulţi. Ai aduna, iute, o armată, nu-i aşa? Îl refuză şi Mircea Platon, care descrie aplicat, cu răbdare şi în cunoştinţă de cauză, modul malign în care performantul sistem de învăţământ românesc a fost transformat într-un… „iarmaroc educaţional”. Da, neverosimil, şcoala clasică românească, reformată de Spiru Haret şi trecută prin furcile caudine ale câtorva dictaturi atroce, a fost transformată, în perioada post-decembristă, în „şcoală-prăvălie”. Aşa cum reprezentanţii regimului real-socialist transformau Bisericile în depozite. Aşa cum reprezentanţii „guvernului meu” – termen lansat de actualul preşedinte fără să clipească – închid Bisericile şi cimitirele, în vreme ce supermarketurile rămân cu uşile deschise vraişte; iar sub pretextul că protejează seniorii, oamenii în vârstă adică, le aplică un tratament de neacceptat decât în cadrul strict al unor ideologii extremiste de tristă pomină, de dată relativ recentă. Aşa cum sunt închise, vandalizate sau, pur şi simplu, arse platforme, site-uri şi alte mijloace new media care publică articole incomode, oferind, în plină democraţie – deci, în plină libertate de exprimare (un drept garantat de Constituţie… parcă, nu-i aşa?) şi alte puncte de vedere decât cele vehiculate pe mai toate canalele media.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii