Prinț și spadasin. Volumul II

39,90 lei

Prinț și spadasin. Volumul II (eBook) – Petru Demetru Popescu

  Hurry up! Sale end in:
ISBN: EB9786065941915 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Romanul Prinț și spadasin (Volumul II) face parte din ciclul de romane istorice denumit de autor Romanul secolului XIII românesc. Prinț și spadasin îl poartă pe cititor în lumea fascinanta și cutezătoare a unuia din cei mai însemnați domni din dinastia Basarabilor, Petru Cercel, domn al Țării Românești (1583-1585), fiu al lui Pătrașcu cel Bun și frate mai mare al lui Mihai Viteazul.

Domn de o aleasă cultură, spirit renascentist, prin reformele realizate în timpul scurtei domnii, a contribuit la progresul țării sale și, prin vastul orizont al gândirii și creației, a contribuit, alături de Nicolae Olahul, Dimitrie Cantemir și domnul martir Constantin Brâncoveanu, ori, mai târziu Nicolae Iorga, la sporirea prestigiului românesc peste hotare.

Prinț și spadasin. Volumul II de Petru Demetru Popescu

Capitolul I
Duhul vornicului Socol

La îngemănarea zilei cu noaptea, Petru Cercel urca drumul care mergea spre mănăstirea Dealului. Nu-şi luase alai după dânsul cum s-ar fi cuvenit unei feţe voievodale. Singurul suflet care i se găsea alături la acel ceas de călătorie era credinciosul său prieten, Pierre Bataillard. Cât despre sufletul pe care îl avea spadasinul acesta, nici nu mai este necesar a vorbi. Destul să spunem că drumurile de seară erau bântuite de tot soiul de oameni şi de felurite primejdii. Pe fruntea lui Petru nu scria că este voievod şi se putea trezi înconjurat, ca odinioară, la Paris, în faţa catedralei Notre-Dame sau, mai abitir. Meşteşugul spadei începuse să-l înveţe el destul de bine acum, stând în preajma lui Bataillard. Nu mai era aceeaşi situaţie ca pe vremuri. Dar braţul neîntrecutului spadasin îl scutea de orice neplăcere s-ar fi putut ivi.

Cei doi prieteni mergeau aşadar pe acest drum de seară. Pierre Bataillard fredona un cântec vesel de pe malurile Senei, iar Petru era năpădit de tot soiul de gânduri. Mai întâi, unul din ele se înălţa ca o flamură şi încălzea ca o lumina sufletul voievodului pribeag, care abia păşise pe tărâmul Valahiei şi chemările pământului natal îl cuprinseseră neiertătoare, dar fierbinţi şi mângâitoare. Pe măsură ce se apropia, mormântul lui Pătraşcu cel Bun ieşea din întunericul nefiinţei şi căpăta chip şi grai: „Nu m-ai condus pe ultimul meu drum, flăcăule!… Unde ai fost atunci, pe unde ai cutreierat apoi? Cum de n-ai ajuns mai devreme, flăcăule? Înstrăinarea ţi-a fost firul care ne-a despărţit atât de aprig. Cum de n-ai putut s-o învingi…?”

Petru se minuna că în suflet îi sunau asemenea vorbe. Doar Pătraşcu îl sortise înstrăinării. Iar el nu-l condamnase pe părintele său, aşa cum o făcuse celălalt fiu, cel mare, Petraşcu. Se supusese şi atât acestei legi de fier şi barbare. Dar nu, nu vorbea Pătraşcu cel Bun, ci parcă un duh nevăzut, pus pe rele şi harţă, şi acesta nu putea fi decât duhul vornicului Socol, cel care răpise viaţa luminoasă a părintelui său. Acum se apropia de Dealu, de mănăstirea unde se încheiase ultimul drum al lui Pătraşcu. Şi el mergea la mormântul acesta, unde nu fusese la ceasul despărţirii, pentru a se închina şi a se ruga… şi a aprinde o lumânare sau candela iubirii întreagă… şi, de ce nu, a-şi cere iertare pentru întârzierea de acum…

Şi gândul devenea mai chinuitor: „Ce fusese familia lor în goana timpului? Pradă uşoară la câini şi la păsări. Pătraşcu îşi dormea acum somnul veciei sub lespedea de la Dealu. Iară el nu fusese la acel ceas acolo! Doamna Voica, buna lui mamă, dormea acelaşi somn veşnic într-un mormânt simplu, din marginea Sibiului. Şi la ea ajunsese prea târziu, furat de aripa singurătăţii şi peregrinărilor. Ceilalţi fraţi muriseră, în afară de Petraşcu, ce trebuia să stea chezaş domniei la Stanbul. În sfârşit, o soră, Maria, se afla pe undeva, pe meleagurile Olteniei. Trebuia să-i dea de urmă, s-o îmbrăţişeze şi să-i ceară şi ei, poate, iertare…”

Se apropiau tot mai mult. Acum, gândul de a ajunge mai curând la mormântul lui Pătraşcu se înfrăţea cu altul. De data aceasta, lumesc şi tulburător. Visa să-i înalţe iarăşi din ruine cetatea de scaun a Târgoviştei. Să-i dea strălucirea de pe vremuri de biruinţă ale străbunilor săi, Mircea Vodă Bătrânul şi Vlad Vodă Dracula. Punea mare preţ şi nădăjduia în ajutorul stăreţiei de la Dealu. Ştia că aici ctitorise şi stăruise cu mare râvnă evlaviosul domn Basarab Radu Vodă. Aflase că aici erau călugării destoinici şi de credinţă, tot unul şi unul, oameni învăţaţi, nu glumă, pisari şi grămătici încercaţi.

Aceştia ştiau şi restul slovei, dar şi al vorbei şi chibzuinţei. Voia să se sfătuiască, mai ales cu bătrânul şi cuviosul stareţ Timotei, pe care şi-l amintea ca prin vis şi care fusese credincios părintelui său. Inima îi spunea că mâna cea bună şi sufletul cel curat care îngrijise de coborârea în mormânt a lui Pătraşcu la acel ceas hain şi hâd al morţii aparţinuseră acestui Timotei.

Când ajunseseră în curtea mănăstirii şi descălecară, aflară în păr pe toţi călugării şi, în fruntea lor, surâzător ca întotdeauna, cu un aer proaspăt şi priviri blânde, ce parcă te încălzeau după un ger cumplit şi te răceau după o năprasnică arşiţă a sufletului, pe stareţul Timotei. Petru zâmbi. Înţelesese dintr-o privire pricina acestui sobor atât de cucernic şi ascultător ce se rânduise în faţa lui şi-l aştepta mai ceva decât pe patriarhul Constantinopolului. Stareţul, aflând de sosirea proaspătului domn, poruncise de cu ziuă ruga vecerniei, numai ca la acel ceas toţi să fie de faţă şi să-l primească pe stăpânul lor aşa cum se cuvenea. Izvorul fricii era însă mai vechi, încă din vremea când în scaunul Ţării stătuse Mircea Vodă Ciobanul, care dăduse iama prin boieri şi călugări. Zicea atunci domnitorul: „Boierii, cât ar fi de bogaţi, uneltesc şi clevetesc şi se lenevesc atât cât au viaţă în ei. De-i înghite pământul, se liniştesc şi se lenevesc a mai face vreun rău… Iară călugării cât de credincioşi ar fi, tot îşi mai calcă pe evlavie şi se înstrăinează de bine şi se hainesc. Iară în umbra mănăstirilor, devin mai ascunşi şi mai curajoşi şi gata a lovi…”

Şi asta nu era nimic. Dar pentru călugării şi stareţii lor, pe care îi privea întruna pieziş, Mircea Ciobanul mai avea un of adânc, înfipt în inimă şi în pântece: că mănăstirile sunt pline de delicatesuri mai ceva decât cămara lui Vodă, iar călugării se înfruptă din vânaturi mai abitir decât domnul Ţării. Carne de căprioară fragedă, ca şi de mistreţ, rumenă şi gustoasă, aşa cum nu se poate mânca la ospeţele curţii.

Cât despre vin, nici nu se mai merita a vorbi! Mult mai bun şi mai dulce ca în pivniţele domneşti! Şi tot pământul le vine în sprijin de-i potoleşte. Din poruncă straşnică, oamenii lui Mircea Ciobanul căsăpiseră la capete de boieri şi de călugări câte nici el n-ar fi putut să le ţină socoteala.

Dar toate trecuseră ca un vânt rău, deşi nu se puteau uita în nici un fel. „Dacă noul domn – îşi ziceau călugării – e şi el unul dintre cei însemnaţi în frunte cu patimi… şi născuţi sub zodia vărsătorilor de sânge?” Stareţul Timotei ştia însă că voievodul Petru nu e din spiţa lui Mircea Vodă, ci a lui Pătraşcu cel Bun, domn român, nobil şi înţelept şi care păstra încă în fiinţa lui, pe lângă virtutea Basarabilor şi ceva din sângele Paleologilor de la Bizanţ. El îl întâmpină pe voievod cu surâsul pe buze şi ochii plini de lumină:

– Bine-ai venit la stăreţie şi la chiliile noastre, Măria-ta!

Petru îl recunoscu şi el. Dintre anii şi dintre imaginile copilăriei, fiinţa acestui cucernic bătrân îi apărea acum limpede şi minunată:

– Bine te-am găsit, cucernice Timotei!

Şi toţi putură să vadă cum voievodul îşi însoţi vorba cu o faptă de toată lauda: se aplecă şi depuse un sărut pe mâna chircită a stareţului Timotei. Acesta, drept răspuns, se strădui tare să-i ajungă fruntea şi să i-o sărute.

Atunci, călugării se liniştiră. Ei cunoşteau prea bine preceptul biblic, că aceia care se înalţă se vor smeri, iar cei care se smeresc se vor înălţa. În ochii lor, gestul voievodului căpătă măreţie şi gravitate. Prinţul Petru se smerise cu eleganţă şi aceasta nu-i scădea din rangul său voievodal, ci îi dădea o aură nemaipomenită.

Din clipa aceea, călugării se retraseră în chiliile lor pentru a-şi rosti ruga de dinaintea culcării, iar stareţul Timotei îi invită pe oaspeţi în clădirea stăreţiei. Dar mare îi fu mirarea când Petru îl opri cu un gest:

– Mai întâi datoria faţă de morţi, cucernice Timotei!

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Prinț și spadasin. Volumul II”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii