Intrus în lumea umbrelor. Capcana

41,40 lei

Intrus în lumea umbrelor. Capcana Vol. I (eBook) – Marcel Secui

  Hurry up! Sale end in:
ISBN: EB9786065941618 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„Intrus în lumea umbrelor” este un roman de sertar… care a fost scris între 1982-1986 și care a zăcut ascuns în beci, într-o ladă cu nisip pentru pătrunjei și morcovi de iarnă, din 1986 până în 1991.

Apoi s-a mutat într-un sertar al biroului… până astăzi…

Acțiunea primului volum, „CAPCANA”, se petrece în anii 1982 – 1983. Un scriitor aflat în slujba partidului comunist, un autor care semnase „pactul cu diavolul”, pact în general negat, dar existent în realitate, care scria cărți „la comandă”, dezertează. Un personaj deopotrivă curajos și destul de laș încât să fi semnat acest pact blestemat, vicios, drept și cinstit în același timp, afemeiat și păcătos, încăpățânat și realist, vânător și braconier, ducând o viață deșanțată, trăită pe muchie de cuțit, o viață plină de femei și de infidelități conjugale, chefuri, prieteni la fel de vicioși, curajoși, neliniștiți și realiști ca și el.

Intrus în lumea umbrelor. Capcana Vol. I de Marcel Secui

Partea I  REFUGIUL
1.

Plecasem de-acasă ca un fugar, doar cu rucsacul, cîinele şi arma, o carabină Krupp de 8 x 64 mm, care mă slujise cu credinţă, ani de zile. Cîinele sărise gardul după mine, aşa că fusesem nevoit să-l iau şi pe el, cu toate că iniţial nu intenţionasem asta. Deşi eram căsătorit şi aveam un copil, îmi pregătisem plecarea cu sînge rece şi cu o totală lipsă de responsabilitate faţă de propria mea familie, dar simţisem că o iau la vale şi atunci, singura soluţie pentru mine rămăsese acest act iresponsabil, dar salvator la urma urmei. O evitasem pe Magda, soţia mea, pentru că ea nu era făcută din carne şi sînge ca alte femei, ci din întrebări la care eu trebuia întotdeauna să dau răspunsul aşteptat, indiferent ce simţeam cu adevărat. Ajunsesem cu nervii la pămînt, trăisem în lunile din urmă un adevărat coşmar şi singurul remediu fusese izolarea voluntară undeva, ştiam eu bine unde, undeva deci, unde puteam fi cît mai greu de găsit. Dar, cum aveam să constat mai tîrziu, nu imposibil…

Trecuseră deja două săptămîni, dar, deşi aveam cartea în cap, nu-mi găsisem totuşi, încă, acea stare spirituală care să mă blocheze în faţa maşinii de scris. Atmosfera de acasă fusese departe de această stare, iar în refugiu, din acest punct de vedere, încă nu era cu mult mai bine. Cunoscusem, sau recunoscusem, o mulţime de oameni, de la popa satului, pînă la primar şi şeful de post, de la veri şi verişoare mai apropiate, pînă la cei de-a şaptea spiţă. Toţi, oameni cumsecade care mă primiseseră printre ei cu simpatie şi admiraţie, chiar cu prietenie. Rudele cu care ţinusem legătura de-a lungul vremii, le povestiseră celorlalţi cine eram şi, încet, încet, oamenii începuseră să-şi amintească de mine. Întreaga familie a mamei mele se trăgea de acolo, iar asta nu se putea uita…

Locuiam în casa bătrînească a unei mătuşi trecute în nefiinţă, o soră a bunicii care ţinuse întotdeauna foarte mult la mine şi îi lăsase moştenire mamei mele casa ei, cu specificaţia că era pentru mine. În timp, amenajasem casa după gustul meu, cu şemineu şi blănuri de urs pe jos, cu blide de lut şi icoane vechi pe pereţi, cu cergi miţoase şi viu colorate pe laviţe, dar, deşi rustică, n-o putusem lipsi de binefacerile civilizaţiei, aşa că trăsesem curent electric pe o uliţă care nu avusese niciodată parte de aşa ceva. Apa o luam încă de la fîntînă, dar asta nu era rău, pentru că un hidrofor îmi trimitea apa în casă, la fel ca la oraş. Spre disperarea amicilor orăşeni care, în decursul anilor, mă vizitaseră la ţară, toaleta era tot în curte, dar era curată şi bine adăpostită, nu te bătea vîntul şi ploaia cînd erai ocupat. Dar, tot spre disperarea lor, nu şi a mea însă, nu aveam radio, televizor sau telefon. Nu aveam ce face cu toate astea acolo şi, oricum, nu le-aş fi putut suporta, la cîte prostii transmiteau pe posturi. Iar lipsa telefonului era o binecuvîntare.

Îmi descopeream verii şi verişoarele, unchii şi mătuşile, toţi oameni cu familii, cu copii şi nepoţi, care-şi aveau vieţile, necazurile şi bucuriile lor, la care mă luau părtaş ca pe unul de acelaşi sînge ce eram.

Cu patru ani în urmă cumpărasem, fără ca Magda să ştie, mînat de un impuls de moment, un mînz Lipiţan pe care-l lăsasem în sat, să crească la un unchi. Cînd unchiul mă dusese să-l văd, după atîta vreme, am rămas mut de uimire în faţa unui armăsar înalt şi mîndru, nervos, sur rotat, cu gîtul arcuit şi cu privirea întunecată şi limpede ca lacurile de munte în asfinţit. Nu-i schimbase nimeni numele, Coral, şi mă privise atent, parcă amintindu-şi ceva. Apoi mă împinse cu botul catifelat şi îşi rezemase bărbia pe umărul meu, făcîndu-mă aproape să lăcrimez de emoţie. Unchiul clătinase din cap, aşa ceva rar se vedea, un cal nărăvaş care să-şi recunoască stăpînul după atîţia ani, în doar cîteva clipe. Aşa se făcea că, în prima zi a venirii mele acolo, aveam o casă, un armăsar de călărie, un cîine şi o puşcă. Mătuşa mea, soţia unchiului care-mi crescuse calul, se ocupa de gospodărie, îmi aducea lapte proaspăt muls în fiecare dimineaţă şi seară, îmi făcea de mîncare şi îmi deretica prin casă. Era singura femeie din cîte cunoşteam, care era în stare să facă asta fără să-mi deranjeze biroul la care scriam. O dată pe săptămînă scotea la aerisit cele două blănuri de urs pe care le aveam întinse pe podelele de scîndură de stejar ale încăperii. Una, cea mai mare, pe care o aşezasem chiar în faţa şemineului, fusese un urs cu adevărat uriaş. Îl împuşcasem în urmă cu patru ani, într-o toamnă frumoasă, în „legitimă apărare”, după ce încercase de cîteva ori să mă omoare, întorcîndu-se mereu şi mereu, după fiecare atac ratat, în timpul unei vînători de mistreţi în care îl deranjaseră gonacii. Pentru asta fusese cît pe ce să rămîn fără arme, pentru că în ţara aceasta, numai „primul vînător al poporului” împuşca urs! Am scăpat de probleme doar cînd un foarte bun prieten, avocat de mare clasă în barou şi cu o funcţie importantă în justiţie, le-a explicat celor de la miliţie şi de la Asociaţia de Vînătoare, cam ce probleme le poate face în schimbul celor pe care mi le făceau ei, mie. Apoi, cu ceva valută verde şi cîteva kile de pălincă plasate toate acolo unde trebuie, am obţinut nu numai blana şi craniul ursului, dar şi documentele legale şi necesare deţinerii acestor trofee. În fond, fusese ursul meu şi, cum spunea cineva, „în ţara asta, doar bunul Dumnezeu nu se putea cumpăra cu bani!… Dar şi El îşi avea preţul lui: pocăinţa şi mătăniile!” Aici, în ţara mea frumoasă şi bogată, cum o alintă toţi cei care vor să ne perie puţin, erai pierdut fără relaţii şi bani pentru că erai la cheremul oricui ţinea, cît de cît, de un firişor al pînzei legii… aflată şi ea pe punctul de-a se destrăma definitiv. Banii şi relaţiile – un mix plin de satisfacţii, dar, în acelaşi timp, o încrengătură greu de descîlcit şi un desiş greu de pătruns – te situau de partea puterii, ceea ce nu era rău în condiţiile date, cînd doar acolo era bine… Păstrasem deci, ca trofeu, craniul mare şi colţos pe care-l pusesem cu mîndrie în bibliotecă, fixat pe o plachetă din lemn de tei, lăsînd să fie admirat de toţi cei care intrau să mă viziteze. Primarul, părintele şi şeful de post priviseră îndelung craniul şi cele patru medalii cu care fusese distins la expoziţii cinegetice (nu mă puteam împiedica să am şi tupeu, alături de vanitate, doar mă născusem cu ele), dar strîmbaseră din nas. Nu erau foarte convinşi că tocmai eu împuşcasem ursul, îşi închipuiau că probabil achiziţionasem craniul şi blana de la cineva, doar bani aveam destui. Mă considerau un vînător de ocazie, unul dintre aceia care-şi iau armă doar ca să aibă un motiv destul de serios ca să scape, duminicile, de neveste. Eu îi lăsam să creadă ce vor… Singurul care se abţinuse însă de la comentarii fusese părintele, dar el avea o înţelepciune personală pe care doar studiul aprofundat al teologiei şi vieţii reale la un loc ţi-o putea oferi.

Zilele şi serile, uneori şi nopţile, mi le petreceam plimbîndu-mă călare sau pe jos prin împrejurimi sau acceptînd invitaţiile care mă asaltau. Cel mai adesea însă, mergeam la părintele din sat, care avea vin adus de la Cotnari cu mari sacrificii de viţei, o ţuică tare şi aromată, o otravă făcută noaptea, pe ascuns, în spatele şurii şi o fată, doctoriţă, care mă punea pe jar…

2.

Acceptasem din nou invitaţia părintelui, care îmi ieşi în întîmpinare, cu mîna întinsă. „Cum o mai duci? mă întrebă. Nu te-ai săturat să baţi dealurile călare?… Că de găsit, nu te găseşte nimeni acasă, niciodată!” Am zîmbit, aşezîndu-mă la masă. Cana mare, de lut, plină cu vin de Cotnari, galben ca aurul şi uleios de ani ce-avea, trona din nou, ca întotdeauna, în mijlocul ei. Veni apoi primarul şi, la urmă, şeful de post. „Ce vreţi… slujba!…” se scuză ultimul, de parcă pe lume nu exista decît asta. Dar toată lumea ştia că slujba lui, cel puţin ultima şi cea mai grea, era Didina, responsabila de la bufetul sătesc, o femeie frumoasă, puternică şi mare, de farmecele căreia, după cum umbla vorba, nu era străin nici chiar popa…dar asta fusese mai demult…

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Intrus în lumea umbrelor. Capcana”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii