O viață în plus

O viaţă în plus de Sanda Sântimbreanu

Pasărea Phoenix

Aveam 13 sau 14 ani când Răzvan, băiatul vecinilor, cu doi ani mai mare ca mine, a început să-mi trimită bileţele cu declaraţii stângace de dragoste, închinate „celor mai frumoşi ochi din lume”.
Eu, oricât încercam, nu mi-l puteam scoate din minte. Gândul la el, stăruitor şi năbădăios, le alunga pe toate celelalte, făcând rezultatele mele la învăţătură să lase, din ce în ce mai mult, de dorit.
Dragostea mea se manifesta sub forma împotrivirii. Un impuls de apărare se opunea invaziei acestui simţământ tulburător, care mă lua prin surprindere, mă scotea dintr-un teritoriu de linişte şi puritate şi mă târa în direcţii necunoscute.
Locuiam atunci într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, la mică distanţă de o pădurice în care ne plimbam uneori, ţinându-ne de mână. Copacii erau martorii muţi ai neliniştilor noastre crescânde.
Ajungeam până la marginea unei râpe şi acolo ne aşezam pe un trunchi de copac răsturnat, aşteptând încordaţi nici noi nu ştiam ce. Ne întorceam acasă tăcuţi şi niţel dezamăgiţi.
Într-una din aceste plimbări, Răzvan a vrut să mă sărute, dar eu m-am speriat şi i-am dat brânci în râpă. Am luat-o la fugă, credeam că a murit, dar nu murise, se rostogolise pe panta nu prea abruptă şi se alesese doar cu câteva zgârieturi şi cucuie.
A doua zi mi-a trimis un bilet în care desenase doi ochi privind cruciş şi dedesubt scrisese: „Eşti o laşă şi o tâmpită”.
Nu mi-a mai acordat de atunci nici o atenţie şi a început să se plimbe în mod ostentativ cu sora mea mai mică, Virginia.
Am suferit, dar am continuat să mă gândesc la el şi mai intens, făcând absenţa lui mai puternică decât fusese vreodată prezenţa.
După un timp, mi s-a făcut dor de păduricea noastră, de melancolia ei însorită. Ajunsă la marginea râpei, l-am găsit pe Răzvan aşezat călare pe trunchiul de copac răsturnat. Surpriza întâlnirii ne-a aruncat pe unul în braţele celuilalt. Ne-am îmbrăţişat cu frenezie, ne-am rostogolit prin iarbă fericiţi, împăcaţi, regăsiţi.
„Copiii ăştia se iubesc”, a constatat mătuşa mea, încă de pe când noi eram în faza mângâierilor stângace, a sărutărilor furate, a duioşiilor grăbite, a primelor îndrăzneli de care ne speriam.
Nici nu ştiu când am trecut în faza nevoii de izolare, a cuvintelor născocite de alint spus în şoaptă, a dorinţelor arzătoare de care nu ne mai speriam.
Eram în plin război când ne-am căsătorit. Contribuisem şi noi la cruciada împotriva bolşevismului, înfigând, cu sârg patriotic, pe harta României Mari din biroul tatei steguleţele victoriei, pentru a marca poziţiile cucerite de armata noastră în înaintarea ei peste Prut.
Am trecut cu uşurătatea şi nesocotinţa vârstei prin spaimele alarmelor aeriene, ale bombardamentelor şi am acceptat, cu destulă detaşare, răsturnarea finală, care a transformat pe aliaţii noştri în duşmanii noştri şi pe duşmani în aliaţi, situaţie deloc nouă în istoria noastră şi nici în cea a altor popoare.
Cu Răzvan trăisem bucuriile iubirii împărtăşite, pe fundalul zbuciumat al ultimei deflagraţii mondiale.
Grozăviile războiului se terminaseră – se instaurase pacea, dar nu şi liniştea. Spaimele vechi de alarme şi bombardamente au fost înlocuite cu altele noi, de şomaj, epurări, evacuări, restricţii de spaţiu locativ, de vecini, de sonerii la miezul nopţii, când se făceau arestări şi percheziţii în urma unor denunţuri anonime.
Lumea cu care fusesem obişnuiţi începea să dispară şi alta diferită se pregătea să-i ia locul. Noua lume îşi propunea lichidarea celei vechi.
Prefacerile care aveau loc luau forme când convulsive, când liniştite. În mediul nostru social schimbările erau mai încete, dar nu lipsite de duritate.
Şocul a fost resimţit întâi de tata, prin retrogradarea din postul de director al unei întreprinderi, într-unul de conţopist.
Contactul meu cu noul s-a produs în urma angajării la Direcţia Presei şi Tipăriturilor, cenzura presei, denumită, mai târziu, „abator” sau „crematoriu al culturii”.
Terminasem Facultatea de Filologie şi fusesem repartizată la Secţia biblioteci, unde aveam sarcina să triez cărţile cu conţinut anticomunist, idealist, mistic, pentru a fi scoase din circuitul celor permise la lectură.
Am fost nevoită să contribui la crearea acestui deşert al culturii, eliminând valori în cultul cărora crescusem, autori pe care, în liceu şi facultate, am învăţat să-i consider monumente naţionale: Blaga, Arghezi, Bacovia, G. Călinescu etc.
Am îngropat, astfel, ca într-un cimitir, în depozitele secrete ale bibliotecilor, idol după idol şi, o dată cu ei, o parte din sufletul meu.
Nu îndrăzneam să discut cu colegii mei. Poate şi ei încercau, ca mine, ruşinea şi teroarea vinovăţiei, iar lipsa lor de atitudine se explica prin deruta ideologică produsă de cursurile de îndoctrinare materialist-dialectice pe care erau obligaţi să le urmeze. Dar sunt sigură că, acasă, se întrebau şi ei înspăimântaţi, dacă nu aveau să fie confiscate curând şi cărţile din bibliotecile lor personale.
Răzvan, absolvent al Belleartelor, dădea, ca suplinitor, lecţii de desen în învăţământul mediu şi era dezamăgit că nu putea să se afirme într-o societate care respingea ca decadentă pictura cubistă, forma lui îndrăgită de exprimare artistică.
Se socotea un ratat prin forţa împrejurărilor. Talentul îi devenise un handicap. Picta şi ofta. „Îmi înşel viaţa cu visele. O viaţă deşartă cu vise deşarte. Hai, iubito, să ne inventăm altă viaţă, s-o dăm dracului pe asta!” îmi spunea el abătut.
Eu prestam o muncă pe care o detestam, el era împiedicat s-o facă pe cea dorită. Ne socoteam victime ale unui sistem ucigaş, prizonieri într-un prezent fără viitor.
Doar tata îşi păstrase optimismul. El spera că vor veni curând americanii ca să ne elibereze. Mătuşa, sora tatei, credea că salvarea nu poate veni decât de la Dumnezeu căruia i se ruga cu smerenie.
– Ce-l rogi? o întreba tata, cu o curiozitate nu lipsită de ironie.
– Să ne scape de comunişti, trimişii satanei…
– De unde ştii că el i-a trimis?
– Ştiu, pentru că numai ei reuşesc să facă răul atât de bine!
Virginia, sora mea, era încă studentă. Nu suportase niciodată să stea singură. Când era mică făcea adevărate crize de copil abandonat. Bănuiam că vrea mai mult să atragă atenţia asupra ei, decât că îi era frică. Când a crescut, a căutat să se înconjoare cu lume, cu prieteni şi curtezani.
„Singură, sunt un om mort”, spunea ea, „numai compania altora îmi confirmă că exist”.
Se simţea înviorată, însufleţită, numai în prezenţa altora, nu atât din nevoia de comunicare, cât din dorinţa de a epata. Un zâmbet de adâncă auto-încântare îi lumina faţa când reuşea să fie în centrul atenţiei tuturor, ascultată, admirată, adulată.
Părea nu atât o fiinţă fugind de singurătate, cât o actriţă în căutare de spectatori. Se purta ca şi când toată lumea îi era datoare, ea, în schimb, nedatorând nimănui nimic.