Marile jocuri

22,80 lei

Marile jocuri (eBook) – Aura Christi

  Hurry up! Sale end in:
ISBN: EB9789731925707 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Un roman al crimei, al dezmăţului şi al erotismului maladiv, eşuând – în siajul stoicilor – într-un suicid, tratat drept o împlinire prin moarte. Un roman întunecat, cu vinovaţi pierduţi în hăţişurile amoralităţii, cu fraţi incestuoşi şi sfinţi învinşi de moartea celor dragi, psalmodiind, în ciuda acesteia – din subteranele întunecatelor suferinţe –, voinţa de putere, voinţa de a crede într-o lume cariată, pierdută în valea unui declin fără sfârşit.

Un tur de forţă acest roman, acest poem epic al existenţei şi morţii, al credinţei şi viului, al trădării şi iubirii.
Un veritabil montagne russe, având ca supratemă relaţia maestru-ucenic şi revedincându-se explicit din ilustra tradiţie a marilor romancieri ai epocii de aur a literaturii ruse.

Marile jocuri de Aura Christi

CAPITOLUL I

– Mă întrebi dacă mă deranjează esenţele… constată îngândurat Saşa Cerven, şi parcă toţi larii casei de munte s-ar fi adunat în jurul lui nu atât ca să-l asculte, ci fiindcă aveau nevoie şi ei de prezenţa pictorului, de prezenţa vie a spiritului lui de carne şi oase, spirit ce emana – în clipele acelea însorite, de seară târzie – un fel de stranie lumină magnetică; însă adverbul „straniu” nu e în stare să transmită – cel puţin în contextul de faţă – încărcătura întregii situaţii, tensiunea instalată brusc. Nu pot spune că m-ar deranja… Eu pur şi simplu nu sunt creat pentru aşa ceva, pentru esenţe, vreau să zic; e adevărat, nu pretind că aş fi un individ făcut dintr-o bucată, nu cred nici pe departe că aş fi un ins cu stea în frunte, un geniu neînţeles, cum sunt atâţia şi atâţia în jurul nostru; cum faci un pas dai de un geniu sau de un mare pictor, sau de un mare scriitor! Ţi se face lehamite şi nu-ţi propui – după avalanşele astea de oameni mari şi de genii – decât un lucru de fapt imposibil: să rămâi un bun meseriaş. Un maestru. Probabil aşa este, ori nu mai înţeleg nimic. Ceea ce ştiu însă cu adevărat, se reduce la un fapt copleşitor prin simplitatea lui: eu nu sunt făcut pentru esenţe; iată de ce fug de ele mâncând pământul în orice îmi stă la îndemână: în femei (folosite exclusiv ca instrument; o să vă explic imediat pentru ce, în ce scopuri; o să vă lămuresc, dacă voi avea chef, se înţelege!), în alcool, în jocuri de noroc, în voiaje lungi prin imperiile de mâna a doua ale provinciei. Evadez oriunde, în orice fel de activitate, ca să mă protejez de ceea ce numiţi voi esenţe, ca să mă apăr de singurătate, ca să mă apăr de mine însumi de fapt. Da-da, eu de mine fug; am un temperament de vagabond. (Între timp, Miroslavei Plămădeală i se adusese o cafea tare; ea pusese nişte zahăr în ceaşcă, şi, în vreme ce luase linguriţa – aflată lângă o farfurie ce avea imprimat un desen cu două veveriţe şi o crenguţă de pin –, o lovise de ceaşcă, producând un fin, dar evident deranjant zgomot; se scuzase îndată.) Tot timpul asta fac, zise în continuare pictorul, uitându-se în treacăt, plictisit, la ceaşca Mirei, ca şi cum – printr-un joc absurd, imaginat de un ins lipsit de simţul măsurii – ar fi vrut să vadă, incredibil, veselul clinchet produs de linguriţă. Fug, da, fug mâncând pământul – şi o să vă mire ceea ce o să vă spun, dacă nu v-am spus până acuma –, chiar şi atunci când pictez, eu de mine fug, fiindcă – v-am comunicat asta şi cu alte ocazii, poate cu aceleaşi cuvinte dar, în sfârşit, nu contează! – mie de mine mi-e teamă… şi de tot ce m-ar putea apropia de limanul care sunt eu însumi zi de zi, din naştere şi până în secunda în care voi închide ochii de tot.

Sveatoslav Timaru, căruia i se adresase Saşa Cerven, adresându-se, totodată, şi celorlalţi prieteni, îl privi deconcertat, cu luare aminte, simţind cum, încetul cu încetul, se instaura o încordare ce nu deranja, totuşi, pe nimeni dintre oaspeţii prezenţi la confesiunea pictorului cu ochi galben-căprui: nici pe Miroslava Plămădeală, nici pe sculptorul Andrei Rogujiv, nici pe Lia Ivanovici (Iva). Histrionul Saşa vorbea agitat, uimit întrucâtva de tot ce ieşise din gura spiritului său într-un context nepotrivit totuşi – se aflau la munte, erau veniţi în vizită, urcaseră într-o localitate izolată, situată la o altitudine de peste o mie şapte sute de metri; văzuseră cai de rasă, discutaseră într-o ambianţă plăcută despre câte în lună şi-n stele, pentru ca după ce reveniseră în casa austeră şi primitoare a lui Sveatoslav Timaru (uriaşul cu ochi lapis-lazuli), ca din senin, să se lanseze în docte comunicări. Nu era un anturaj potrivit pentru asemenea chestii. Nici o atmosferă prielnică. Dar nimeni nu ripostă. Nimeni nu-l împiedică pe histrionul imprevizibil să debiteze asemenea chestii, să intre pe cont propriu pe terenuri mişcătoare, ca nisipurile, ca zilele cu capricii.

– Şi de ce ţi-e frică de tine? îl întrebă sculptorul de cai vii, uriaşul, remarcând că cei ce asistă la discuţie ascultă cu sufletul la gură, fără să-şi trădeze curiozitatea. Poate la mijloc nu era decât o părere schimbătoare, ca timpul la munte. Surâsul domnului Timaru, abia schiţat, căzu în barba-i deasă, grizonată; crescătorul de cai de rasă se uită cu coada ochiului la tableta de rogojină de pe masă.

Sculptorul Rogujiv sorbea când şi când din horincă (specialitatea casei). Miroslava Plămădeală renunţase la cafea şi gustă din cârnaţii de casă. Iva împăturea şi despăturea un şerveţel de culoare roşie luat din vraful pus pe marginea mesei de femeia („E bucătăreasa sau servanta probabil, gândi sculptorul, apoi îşi privi degetele melodioase şi muncite ale mâinii stângi. Atunci… de ce se mişcă de parcă ar fi o statuie coborâtă de pe soclu?”) care îi va servi pe toată întinderea serii ce se anunţa lungă, interesantă, plină de surprize. Monotonă şi imprevizibilă.

– Pentru că mi-e greu cu mine; sunt un individ insuportabil, răspunse prompt Saşa Cerven, şi bău horinca rămasă în pahar. Abia de mă suport pe mine însumi; şi, iată, repet acest lucru spus de atâtea ori vouă, celor care, în mod cert, v-aţi săturat de mine ca de struguri acri. Însă mie nu-mi prea pasă de asta. Ori mă prefac, în realitate, că nu-mi pasă. Dracu´ ştie!! Sunt, se vede limpede, nepoliticos; însă, vai, nu politeţea mă interesează!
– E o prejudecată asta, Saşenca, spuse cu fermitate Sveatoslav Timaru. O prejudecată. Sau, mai degrabă, e vorba de o formă de răsfăţ. Ţi-ai propus să te consideri aşa – insuportabil – şi o ţii una şi bună: „Sunt insuportabil… Sunt insuportabil…”. Eşti un om plăcut, Saşa, eşti inteligent, eşti un bărbat frumos, deştept; probabil că femeile tale se bucură când te văd revenit din periplurile pe care le faci prin strălucita provincie. Nu cred că nu eşti conştient de această realitate. De fapt în tot ce faci, tu îţi respecţi firea de histrion sadea. Te superi?
– Nici pomeneală! Ce faci? Vrei să mă flatezi? întrebă pictorul Cerven, zâmbind cu satisfacţie. Eu îţi vorbesc de lucruri serioase, iar tu mă iei cu chestii d’astea: frumuseţe, inteligenţă, amoruri. Nu spuneam adineaori că femeile – pentru mine cel puţin, despre mine e vorba aici, nu? – sunt un instrument? N-am spus eu chiar acum cince-şase minute aşa ceva? Nu ştiu cine a afirmat că femeia, oho, este o lume. Ei bine, prin ea – prin femeie, se înţelege!! – eu am prilejul să caut alte lumi decât cea în care trăim sau, cel puţin, decât cea în care trăiesc eu. Prin femeie, eu ajung să-mi dau ocol mie însumi şi, în acest sens, ea este un instrument de care nu-mi prea pasă de fapt! Femeile sunt ciudate; parcă ar face parte din altă specie! Nu-i înţeleg pe indivizii care se închină în faţa femeii, o cântă şi nu încetează să vorbească despre misterul feminin. Ce mister, domnule? Mai slăbiţi-mă cu misterul ei! Nu cred în aşa ceva. Nu cred şi mă îndoiesc. De altfel, când ne lovim ca berbecuţii cu capul de neînţelegerea vreunui lucru, apelăm la acest cuvânt uzat, şters, „mister”. După părerea mea, e o laşitate asta, o laşitate de mâna a doua; şi eu mă îndoiesc…
– Îndoiala e o formă a credinţei, Saşenca, spuse sculptorul cu vocea lui calmă, de bariton. (Vezi Sfântul Petru: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”.) Ba chiar poate fi un început de…
– … de acţiune, rătăcire, orbecăire şi aşa mai departe, în aceeaşi cheie, îl întrerupse pictorul Cerven. Toate astea sunt flori… păpădii… Şi nu mă interesează. Ceva mai devreme vorbeam despre faptul că muntele mă inhibă, mă dă peste cap, mă deranjează în sensul că scoate la iveală ceva ce îmi este funciar străin. Toată gravitatea reprimată, monumentalitatea, măreţia conţinută – fie în germene, fie pe faţă, cum se spune – de fiecare om, aproape de fiecare (discutabilă afirmaţie, totuşi!), sunt întrucâtva îmboldite, ca să zic aşa, parcă le-ar da cineva existent înlăuntrul nostru un pinten când ne aflăm în vecinătatea muntelui; şi te pomeneşti, ca la o răscruce, cu nişte lucruri de care poate nu aveai chef. Te pomeneşti că acestea te asaltează, dau buzna din tine afară, răvăşindu-te, făcându-te să te îndoieşti, când şi când, până şi de faptul că doi ori doi este egal cu patru.

Ochii galben-căprui ai lui Saşa Cerven – „pătratul umblător”, cum îi spuneau prietenii, unii dintre aceştia – exprimau, întâi de toate, dezarmare; de fapt era la mijloc un amestec de stupefacţie, uimire şi încă ceva insidios, greu de exprimat, ceva care îi făcea pe cei câţiva martori ai exploziei neprevăzute a pictorului să rămână aproape buimaci, derutaţi în faţa lui, fără să scoată o vorbă, fără să dea glas gândurilor ce-i puseseră în încurcătură. Cel puţin un timp. Se crease o fisură în vaporoasa stâncă o realităţii; toţi protagoniştii, fără excepţii, se pomeniseră în faldurile acelei fisuri, şi – în loc să acţioneze, să ia taurul de coarne – ei stăteau pitiţi acolo, din neştiinţă, poate şi din alte cauze.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Marile jocuri”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii