Cuvinte lângă zid

Cuvinte lângă zid de Ion Lazu

Picătura de cerneală

Revenit acasă, dintre diurne dezastre, ar fi prea simplu
să dai frâu liber lacrimilor pe coala albă, virginală –
Şi atunci te încăpăţânezi să laşi un semn scris
despre aleanul din sufletu-ţi oprimat – încerci
să întinzi pe hârtie materia stelară a unei picături
albastre; o împingi încolo şi încoace, schiţezi litere,
le însăilezi în cuvinte – şi e de parcă în interiorul picăturii
de cerneală s-ar afla un ce viu şi neostoit, care se zbate
să răzbească într-o parte sau alta, afară din
captivitatea pungii elastice – un spirit vital, care
împunge orbeşte,
nereuşind să irumpă, blestemat să se chinuiască acolo,
veşnic…

Vă spun şi vă spun

Vă spun şi vă spun că există, din prima clipă a zorilor
şi mereu peste zi, dar mai ales noaptea – de la un capăt
la altul al auzului, în toate ungherele aerului – venind
dinspre
lucruri, dinspre fiinţe şi gânduri: un fel de început de
scâncet
de copil nou-născut, părăsit, care ar trebui să vă
răsucească
inima-n piept, de îngrijorare; vă spun şi vă spun că îl aud
de câte ori sunt atent cu dinadins, dar şi în clipele de
pierdere –
un scâncet cu sursa aici, foarte aproape: în iarbă, în şanţ,
după gard – un scâncet care mă umple de-ngrijorare şi
duioşie;
vă spun şi vă spun şi ridic un deget anume când treceţi
pe lângă mine –
dar nu-l şi nu-l auziţi: scâncetul de copil nou-născut,
părăsit,
nealăptat, pe care mie nu mi-l mai puteţi scoate din
timpane
nici cu vârful briceagului.