Cercul sălbatic

39,40 lei 36,30 lei

Cercul sălbatic (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9786065942011 Categorie: Autor: Anul apariției: 2018 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

„Viaţa cotidiană este transferată în interioritate, iar tensiunile generatoare de suspans sunt direcţionate către aceeaşi nevoie urgentă de a deveni. Eroii Aurei Christi sunt făpturi aflate între lumi, între vârste, între maluri.” (Irina Ciobotaru)

„Intenţia vădită a autoarei este aceea de a explora personajele până în adâncul firii lor, astfel încât nu acţiunea să stea în prim-plan, ci caracterele.” (Bogdan Mihai Dascălu)

„Corpul romanesc conţine originalitate şi – cel mai mare câştig – un timbru numai al său. E inclasificabil, în termenii triadei manolesciene doric-ionic-corintic. Dar, spre deosebire de alte scrieri tinere, îi face să zvâcnească pe toţi trei.” (Nicoleta Sălcudeanu)

„Un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.” (Nicolae Balotă)

Cercul sălbatic de Aura Christi

„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers, relevând evoluţia unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.” (Constantin Ciopraga)

„Poate aici este imensul merit al Cercului… M-a supus unui exerciţiu deloc facil de a formula motive pentru care merită să trăieşti. Şi nu în faţa unui om care urăşte viaţa, năuc, sau e dezgustat de ceea ce i se pare a fi viaţa. Ci în faţa acestei fete-femei, Diana, care caută profund sensul, care iubeşte florile, apa, arta. Atât de plină de viaţă e creatura aceasta a ta, încât preaplinul acesta o consumă şi o aruncă în moarte. Diana arată că nu e simplu să trăieşti la altitudinea aceea uriaşă a foamei de viaţă, a puterii uriaşe de a trăi. Setea ei de viaţă şi frumuseţe şi linişte o expune, o face fragilă… Naufragiul ei e produs de apele grele şi urâte ale unei lumi neatente, nepăsătoare până la agresiune fizică… O lume de fiare, în care nimeni nu oferă protecţie puilor. O lume hulpavă, în care fluturii şi puii de căprioare sunt răpuşi, înghiţiţi, ca şi când… Poate pentru asta s-au născut… Poate Dumnezeu îi cheamă la el… Sau poate nu! Poate o imensă responsabilitate ar trebui luată pe umerii mei şi nu numai ai mei! Poate că oamenii frumoşi, ca Diana, au o forţă nebănuită în fragilitatea lor. Poate că nimic nu se poate face pentru adolescenţii care aleg moartea… Poate nimic nu se poate face împotriva morţii…” (Irina Ciobotaru)

Capitolul I

– Am puţin timp la dispoziţie, zise domnul căpitan Viorel Munteanu, iritat de mângâierile Dianei.
– Unde te grăbeşti? îl întrebă femeia; avea vocea moale. Tot timpul te grăbeşti undeva, eşti aferat, trufaş… La o adică toţi suntem făcuţi din aceeaşi apă, din acelaşi pământ… Şi ne vom întoarce la timp… în lutul din care am fost creaţi. Atenţie, cine nu are timp – nu are vocaţie, degeaba face umbră pământului.

Diana pronunţa cuvintele, de parcă şi-ar fi dorit să le alinte. Şerpoaica. Îşi ridică privirile spre Danaia rembrandtiană; era o copie pe pânză, înrămată, a celebrului tablou, invocat, când şi când, de tânăra femeie, fascinată de frumuseţea disperată a Danaiei. Rama era ciobită în colţul din dreapta Dianei.

Domnul căpitan o privi fix; nu avea timp să stea la taclale. Trebuia neapărat să dea acel telefon amânat de câteva zile; de aici probabil irascibilitatea.

– Vreau să ajung departe, Di, nici nu bănuieşti cât de departe…, murmură înciudat domnul căpitan, deşi era conştient de faptul că venise neinvitat; mai exact, dăduse buzna. Atunci… nu avea decât să suporte hachiţele amantei sale, urmărind, pe furiş, cracii ei de iapă rasată, care îi transformau în praf şi pulbere preceptele morale; mă rog, o parte din ele. Adevărul e că îi fusese dor de ea; alungă însă acest gând, insistând asupra desenului botticellian al rotulei Dianei.

Deocamdată, pentru a ajunge unde îşi propusese, trebuia să dea telefonul acela.

– Alo, bună ziua, oftă în receptor domnul căpitan. Cu domnul Silviu Vilavici, dacă se poate, vă rog. Îşi mută privirile de pe chipul rembrandtian, urmărit cu un surâs umed, pe telefonul de un gri stins, marca Sony. Aparatul era acoperit de nişte pete de provenienţă incertă. Căpitanul îşi ridică privirile de pe acestea la tapetul din faţa ochilor, împânzit de desene abstracte, triunghiuri, semicercuri de culori stinse, între gri şi galben închis, figuri geometrice dispersate pe un fundal verzui.
– La telefon.

Vocea ieşită din difuzorul telefonului mobil era caldă. Domnul căpitan îşi cam pierdu glasul. Între timp, Diana continua să-l mângâie, jucându-se cu cârlionţii deşi ai domnului căpitan, care îi luă cu un gest repezit mâna din părul lui des.

– Domnule Vilavici, îmi pare rău că sunt pus în neplăcuta situaţie de a vă…
– Cu cine am onoarea?
– Îiii, a, da, pardon, sunt căpitanul Viorel Munteanu.
– Mirel Munteanu?
– Viorel Munteanu.
– Vă ascult, domnule căpitan.

Din păcate, îmi cer scuze…

Vă ascult.

– S-a întâmplat ceva îngrozitor. Noi sperăm că totuşi o vom găsi, dar…
– Cu cine s-a întâmplat ceva îngrozitor? Pe cine trebuie să-l găsiţi?
– Pe fiica dvs., stimate domn.
– Care dintre ele? se auzi după o pauză de gândire. Silviu Vilavici se aşeză pe un scaun de bucătărie; avea speteaza fisurată. Demult ar fi trebuit să-l dea la vechituri. Mă rog, de vreme ce ţinea la amintirea aia, din motive de ordin sentimental…
– Vlada… Vlada Vilavici.
– Fiica mea e plecată de zece zile la mare. Acum două, ba nu, trei zile am vorbit la telefon. Era bine.
– Da, dar între timp a dispărut.
– De unde deţineţi o asemenea informaţie?
– Ne-a anunţat Lara Hrenciuc.
– Lara? Am văzut-o ieri pe strada noastră. Îşi făcuse cumpărăturile la supermarketul din colţ. Nu înţeleg nimic. E o confuzie la mijloc, dom´le.
– Mi-aş dori din toată inima să fie o confuzie. Din nefericire, nu este aşa. Domnul căpitan respiră uşurat. Diana îl lăsase, în sfârşit, în pace. De ce, Dumnezeule, o fi venit în plină zi la femeia asta, când are un program nesuferit? Acum regreta, dar…, cum se spune, ce e făcut e bine făcut.
– De când s-a anunţat dispariţia Vladei?
– Acum trei zile. Da. Acum trei zile. Mai exact, miercuri seara.
– Şi eu de ce aflu abia azi?
– Ştiţi…, se bâlbâi domnul căpitan. Speram să o găsim totuşi. Şi ne-am gândit… că…

Situaţia era jenantă. Nu şi pentru un ins ca domnul căpitan Viorel Munteanu. Sigur de sine în orice împrejurare, presimţea că va ieşi cu bine şi din situaţia asta, destul de neplăcută de altfel. Între timp, Diana, relativ plictisită, ieşi din cameră. Era neruşinat de tânără; avea douăzeci şi unu de ani, era studentă la Politehnică, în penultimul an. Provenea dintr-o familie de profesori de ştiinţe exacte, intelectuali descinşi dintr-o serie monotonă şi previzibilă de oameni ai cărţii. Haritina Niţescu, numele de fată al mamei sale, profesoară de matematici, se măritase cu Dorin Belinski, profesor de fizică, din câteva motive, cu excepţia celui care, la o analiză atentă, ar fi contat; nu l-a iubit niciodată, mai mult decât atât: nici nu i-a trecut prin cap să se iscodească asupra unui asemenea lucru; n-a fost îndrăgostită de el. Pur şi simplu au fost colegi de liceu, au stat într-o bancă în clasele superioare, apoi au fost studenţi la aceeaşi instituţie de învăţământ superior, se vedeau zilnic aproape la cursuri şi… Atunci de ce nu s-ar fi căsătorit? La rigoare, poţi să te căsătoreşti cu cineva pentru că ai stat într-o bancă, aşa cum ţi-ai propune un mariaj cu cineva, fiindcă are ochi gri, nasul cârn, iar bunica e rusoaică pur-sânge.

Pentru Dorin Belinski situaţia era diferită: a ales-o cu bună ştiinţă pe Haritina; era curată, frumuşică, plinuţă, serioasă, avea o timiditate care îl provoca. Nu era nici proastă; departe de aşa ceva. Dimpotrivă, lui Dorin Belinski îi plăcea felul ei de a judeca raţional, fără exagerări. Nu era patetică. Prin urmare, decizia era ca şi luată. După ce fata a păşit de câteva ori pragul casei părinteşti a lui Dorin, totul s-a hotărât cât ai clipi din ochi. Că o căsnicie nu se construieşte cât ai bate din palme, nici pe ochi albaştri nu se ţine, au văzut amândoi mai târziu. Dar nu s-au speriat prea tare. Şi-au construit o casă. La puţin timp după ce-a apărut pe lume Di – cum aveau să-i spună membrii familiei – mai exact, peste cinci ani bătuţi pe muchie de cuţit, Haritina a născut, la o distanţă de nici o oră, doi gemeni, Maria, răsfăţată Maşa, şi Boris, supranumit Bo. Doamna profesoară şi domnul profesor erau prinşi cu şcoala, cursurile şi elevii, încât de copiii lor se ocupau două mătuşi, Ira şi Fena – care se certau cine anume urmează să aibă grijă de fiecare dintre cei trei neastâmpăraţi – şi bunica dinspre tată, Elena-Sulfina, care nu-i iubea. A fost şi Elena-Sulfina profesoară; se pensionase relativ de curând şi voia să-şi tragă sufletul după o viaţă solicitantă, ca să nu spunem dificilă: i-a crescut pe Doru (Dorin) şi pe celălalt fiu al ei, Vasile (Basil) singură. Soţul ei, Grigore, a murit la vârsta de treizeci şi trei de ani; avea ceva la spate, mai precis, la coloana vertebrală, medicii – somităţi din perioada interbelică – care l-au consultat, s-au pronunţat unanim în defavoarea unei căsnicii. În sfârşit, interdicţia n-a fost respectată de Grigore, curios să afle „ce va ieşi din coapsele” lui – curiozitate plătită cu viaţa. Când murea, văzându-şi primul născut ce împlinise un an, juristul a spus luminat brusc:

– Ştii, Sulfi că… a meritat?

Di nu-i iubea pe ai ei sau aşa credea ea. Se gândea la fraţi şi la părinţi ca la un rău necesar; amândoi erau o anexă la existenţa ei ce promitea să fie ieşită din comun, dacă ea va avea chef. Relaţia cu Viorel Munteanu făcea parte din scenariul lipsei de chef sau mai degrabă era un fel de frondă. Îi făcea plăcere să audă şuşotelile vecinilor (stătea într-un bloc de pensionari, din care îşi dorea să se mute), vizând relaţia acestei tinere de familie bună cu un poliţist. Aşa era perceput Viorel Munteanu, deşi e adevărat că de sărbători, când el degaja intrarea în blocul cu pricina (parcă îi apuca damblaua pe toţi în ajunul Crăciunului; îşi parcau maşinile în faţa scării), începea să urce văzând cu ochii în opinia cârtitorilor. Lumea vorbeşte vrute şi nevrute.

Domnul căpitan Viorel Munteanu se simţea relativ penibil. Încheiase discuţia şi regreta că o bruscase pe Di, respingându-i alinturile. Di stătea întinsă lângă el; ah, ce asemănare cu graţiile lui Botticelli! suspină el, fără să se dea de gol. Forme superbe. Sculptate. Ce mă atrage la femeia asta? se întrebă el pentru a nu se ştie câta oară. Contrazice tiparul frumuseţii agreat de mine: femeia brunetă, înaltă, picioare lungi, tip stewardesă, nu neapărat citită, nu neapărat şoarece de bibliotecă, e de dorit să nu fie strident de proastă, obligatoriu – şerpoaică în pat. Acum, oftă căpitanul, mă gândesc că poate am fost prost dintotdeauna sau, mă rog, nimic mai mult decât un repezit… Ei poftim, iar mă grăbesc să mă denigrez… Autodenigrarea ca exerciţiu de forţă…, turuia mintal domnul căpitan, urmărind-o pe Di, care zăcea întinsă, jucându-se cu nişte fire de păr; avea părul incredibil de des, ondulat de când se ţinea minte, de un negru intens, faţa rotundă, plină, nasul ferm, sprâncene late, negre, buze cărnoase şi fine, de o senzualitate specifică oarecum lui Venus din celebra capodoperă bronziniană Venus, Cupidon, nebunia şi timpul, tablou invocat de Di. Trupul bine proporţionat, de vreun metru şaizeci şi şapte, avea rotunjimi fine, care îl făceau să creadă că posedă o femeie ce ezită să-şi părăsească formele de fată. Aluniţa de pe obrazul drept crea o simetrie discretă cu altă aluniţă, azvârlită pe şoldul ei drept; detaliul acesta îl scotea din minţi; era un fel de cod secret, o invitaţie la jocurile erotice. Fixând aluniţa de pe mijlocul obrazului drept al lui Di, domnul căpitan simţi deodată un fel de frison… Întinse braţul drept spre femeia de-alături, îi înlănţui gâtul subţire, melodios, şi o sărută violent aproape, dezgolindu-i sânii de… nici femeie, nici fată; sâni de fată şi de femeie. Di îl privi – stăteau ochi în ochi, duh în duh – surprinsă; cu câteva minute în urmă fusese respinsă, nu-şi dorea o partidă de amor în acele clipe.

Ciudaţi sunt bărbaţii, îşi spuse, lăsându-se frământată. Parcă ar fi veniţi de pe altă planetă. Dar fiindcă am succes la poliţişti, moşnegi ce vând seminţe şi drogaţi pierduţi prin staţiile de metrou, nici că-mi pasă. Vorbea interior fără să-şi mişte buzele înroşite şi nu se grăbea să răspundă la provocările partenerului ei, incitându-l. Stătea indolentă. Tocmai ea, curtezana visătoare şi leneşă; stătea ca o femeie-vacă.

Mi-e sete, spuse. Taci, auzi. Domnul căpitan se ridică din pat, îşi scoase rând pe rând, metodic şi ordonat, pantalonii, cămaşa, lenjeria de corp. Ezită. Pe urmă, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva nelipsit de importanţă, cu aerul că tocmai se pregătea s-o ia din loc, dispăru şi se reîntoarse, victorios şi indiferent, peste două-trei minute, cu o sticlă de whisky Black Label, un pahar, în care clincheteau câteva cuburi de gheaţă. Era un pahar de whisky, din sticlă groasă, cu fundul greoi; pe suprafaţa exterioară a acestuia erau imprimate cercuri suprapuse, ce păreau mai degrabă nişte semicercuri.

– Văd că te orientezi, susură femeia.
– Taci. Te-am rugat să taci, zise bărbatul, pecetluindu-i cu un sărut apăsat buzele.
– Mi-ai poruncit. Tu nu mă rogi niciodată. Tu vorbeşti…
– La culcare, femeie.
– Ha, ha, ori de câte ori vrei să facem amor, tu mă chemi la culcare…

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Cercul sălbatic”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii