Demascarea

Ion C. Bobu n-a apucat să-și vadă tipărit nici un rând. Este aceasta, alături de cei opt ani de pușcărie politică, drama unei conștiințe a cărei maximă dorință a fost să fie cunoscută public. Cartea de față are o istorie mai ciudată – cele 12 caiete cu manuscrise (vor fi fost poate mai multe?) care au circulat, rând pe rând, pe la rudele apropiate ale scriitorului mi-au fost puse la dispoziție de nepotul acestuia, Alex Maftei, căruia îi mulțumesc.

Ion C. Bobu s-a născut la 5 iunie 1925 în comuna Păltiniș, jud. Dorohoi, face liceul la Hotin și Dorohoi, participă la luptele de la Păuliș (sept. 1944) și, din 1946, este student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Iași. În 1948 este arestat și condamnat de Tribunalul Militar Iași pentru ieșiri de uneltire împotriva ordinii sociale (art. 209, Cod Penal) și-și ispășește pedeapsa, până în iulie 1956, în închisorile din Galata, Iași, Suceava, Pitești, Gherla, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Aiud. După eliberare, lucrează pe un șantier de construcții, apoi ca asistent medical, la Iași și Darabani. Moare pe 8 ianuarie 1992.

Proza și versurile din prezentul volum au fost gândite și memorate în cea mai mare parte în pușcăriile amintite; redactarea lor s-a făcut în libertate, în etape succesive, cu adăugiri și tăieturi, cu spaima continuă că securitatea ar putea surprinde această activitate „subversivă”. Am păstrat în general titlurile textelor și capitolelor, structura tablei de materii, dar am propus titlul cărții: „Demascarea”. Pentru multă lume acest cuvânt e lipsit de sens sau, pentru tineri, el nici nu există. „Demascarea” era – ca să zic așa – cheia de boltă a reeducării în închisorile comuniste. (Cu titlu identic a apărut cartea lui Grigore Dumitrescu, Munchen, 1978 – dar am aflat prea târziu ca să mai modific pe cel al lui Bobu.)
Invenție a lui Eugen Țurcanu, unul dintre cei mai cunoscuți și mai bestiali torționari, „demascarea” a demarat în penitenciarul din Pitești. Lumea nouă și omul nou nu se puteau construi decât punând totul la îndoială și respingând toate valorile existente. Procesul a demarat cu mistificarea alegerilor din 1946, cu falsificarea conștiinței unei nații – căreia i s-a impus, sub imperiul bâtei, un alt tip de “fericire” comunitară.
Și astfel, la adăpostul legii legitimată prin minciună și luând proporții naționale, crima a prosperat în numele celor mai luminoase idealuri. Greu de crezut că au existat în România familii care nu și-au plătit obolul în morți sau pușcăriași pentru îngăimarea fericii viitoare.
Iar în pușcăriile comuniste, simptomul a fost acreditat ca fenomen. „Demascarea” – fie ea externă, internă sau morală publică obliga deținutul sub imperiul terorii să recunoască cele mai absurde vini. Și, de la Pitești citire – aici fiind reeducați în special tinerii studenți și elevi – în ultima fază a demascării deținuții aduși „pe calea cea dreaptă” trebuiau să-și tortureze cei mai buni prieteni pentru a-i converti la marxism și comunism. Victima devenea călău, intrând într-un cerc vicios fără scăpare.
„La Pitești nu au existat martori nepătați”, spunea cineva. Pentru că cine rămânea nepătat nu putea să scape decât prin poarta cimitirului.
Cartea lui Ion C. Bobu poate fi un argument împotriva viitoarelor atrocități de lângă noi, un argument pentru limpezirea noastră morală.
„Să nu ne răzbunați”, a spus Mircea Vulcănescu, „să-și facă Dumnezeu dreptatea lui”, a spus Elisabeta Rizea și să ierte doar cei în drept s-o facă – spune Ion Bobu. Putem ierta, dar nu putem fi indiferenți pentru că indiferența, ca și somnul rațiunii (n-o fi tot aia?) naște monștri.
„Demascarea” nu este neapărat o capodoperă literară, deși virtuțile poetice nu-i sunt străine. Este însă o mărturisire, sinceră și crâncenă, o mărturisire din infernul comunist, cu atât mai gravă cu cât ea este exacerbat de personală.
Numărul de patru sau cinci sute de mii de victime ale comunismului mă îngrijorează în abstract, ca proporție. Tragediile unor Ion Bobu, Grigore Dumițescu, Elisabeta Rizea, Dumitru Bacu, Petre Țuțea sau Alecu Paleologu, mărturisitori vii ai unor torturi reale mă încrâncenează și-mi spun că nu putem trăi senin, mai departe, alături de călăii lor. / Mircea Zaharia