Napoleon

„Cititorul va avea surpriza de a descoperi aici un nou Stendhal, un Stendhal al istoriei politice. El a făcut aceste, din păcate, neterminate însemnări despre Napoleon, în doua etape, la un interval de aproape douăzeci de ani între ele.

Tot ce a scris în cursul acestor două tentative a fost adunat sub titlul general de Napoleon în aceste două volume dintre care primul: Viața lui Napoleon, a fost scris la Milano, în 1817-1818; cel de-al doilea: Mărturii despre Napoleon, la Paris, în 1836-1837. N-ar trebui totuși să se creadă ca Beyle (Însoțindu-l ca ofițer pe Napoleon în campania din Germania, Henri Beyle și-a ales pseudonimul de la micul oraș Stendhal, unde fusese o vreme încartiruit – n.t.) a luat pana în mâna numai sub impulsul evenimentelor, animat de entuziasmul admirației față de Napoleon și indignat totodată de a vedea în Franța o atât de mare lipsă de recunoștință față de un bărbat atât de mare. Nu, dorința lui de a fi istoric, n-aș spune chiar vocația lui, datează de mai înainte. La întâi frimaire an XI (22 noiembrie 1802), în toiul pasiunii poetice a vârstei, el își nota în carnet proiectul de a întreprinde trei lucrări în proză: Istoria lui Bonaparte, Istoria Revoluției și Istoria marilor oameni care au trăit în timpul Revoluției Franceze. Și cu mare înțelepciune el adaugă: „a se începe aceste trei lucrări la treizeci și cinci ani, adică peste cincisprezece ani.

[…] Stendhal este deopotrivă unul din primii istorici care au scos în evidență principiul moral care susținea fațada oficială a regimului, și cum primul Imperiu era ajutat de această emulație care tindea către aceleași satisfacții, către aceeași nevoie de a străluci, de a se remarca, de se distinge cu orice preț.

Pasiune colectivă pentru ilustrarea căreaia el ne-a dat exemple grăitoare. Imperiul făcea să se nască toate aceste porniri și sentimente nu numai la francezi, ci deopotriva la toate popoarele unde Napoleon își ducea armatele. Reacțiile Italiei, în mod cu totul special, n-au fost nicicând analizate cu mai mult rafinament decât a făcut-o el.” (Henri Martineau)