Antologiile Revistei Cultura. Dosare tematice Vol. II (2016 – 2017)

Cultura dosarelor tematice
În România, dosarele tematice din presa culturală constituie un veritabil fenomen național: dacă nu mai specific decât în alte țări, atunci măcar – prin amploare și longevitate – mai simptomatic pentru morfologiile culturale locale. În lipsa unei rețele consistente de reviste academice și/sau de centre de cercetare (deplânsă nu e neapărat absenţa, cât apariţia lor foarte recentă), dosarele publicistice au acţionat mereu ca stabilizatoare ale dezbaterilor culturale româneşti. Forme de dialog care democratizează şi invită la reflecţie critică, dosarele au contribuit atât la contrabalansarea unghiurilor subiective monopolizatoare ale anumitor personalităţi (agenţi canonizatori de perspective), cât și la validarea necesității de a organiza viziunile analitice în funcție de un efort colectiv de dezbatere. Subminând poziţii de autoritate (ideologică, politică, simbolică), dosarele au devenit reperele majore ale cercetătorilor, criticilor şi cititorilor români. O dovedesc, de-a lungul timpului, majoritatea curentelor/fenomenelor marcante pentru spaţiul artistic autohton, a căror impunere a fost invariabil precedată sau facilitată de dezbateri tematice organizate de publicațiile culturale ale vremii. De altfel, unele dintre aceste reviste își câștigă un loc în istoria culturii românești mai ales grație dosarelor găzduite.

În zona literaturii, amplele seriale despre „poezia nouă” coordonate de Vieața nouă (1909) și de Rampa (1911-1912), ancheta despre poporanism din Luceafărul (1909-1910), dezbaterile despre proustianism din Cuvântul (1927) și România literară (1932) sau despre „criza romanului” din Viața românească (1927) ori din Adevărul literar şi artistic și Convorbiri literare (1935) – pentru a da doar câteva exemple cunoscute – dovedesc caracterul în acelaşi timp inovator şi coagulant pe care îl au aceste forme de organizare a dezbaterilor. Nu întâmplător, nevoia unor dosare de clasificare a fenomenelor literare se simte şi în perioada postbelică, până în imediata contemporaneitate: principalele reflecții teoretice asupra romanului politic din timpul comunismului, respectiv asupra postmodernismului românesc apar sub forma unor dosare tematice în Caiete critice (1983, respectiv 1986), funcționalitatea „realismului socialist” este configurată în Vatra (2004), iar sintezele influente privind literatura anilor 2000 pot fi găsite în anchetele revistelor Caiete critice (2005) şi Vatra (2009). Fără aceste demersuri culturale (încă fundamentale și relevante), ar fi lipsit sau întârziat definitivarea unor concepte și concepții fără de care, astăzi, nu poate fi formulată receptarea literaturii române (şi, de ce nu, înțelegerea confluenţelor sale cu alte literaturi globale). Dosarul tematic a fost întotdeauna martorul privilegiat, când nu de-a dreptul reflectorul providențial, al mutațiilor/metamorfozelor literaturii române.

Şi nu doar al literaturii… Am deschis această antologie cu explicarea importanţei dosarelor literare din publicistica românească şi pentru că semnatarii acestei prefețe sunt mai apropiați de studiul literaturii, şi pentru că literatura a beneficiat mereu, în România, de abordări critico-teoretice mult mai bogate decât celelalte arte sau discursuri culturale. Dar situaţia poate fi urmărită şi în spaţiul jurnalismului românesc (unde ancheta revistei Vremea din 1934, spre exemplu, e un reper fundamental atât pentru cunoaşterea practicii jurnalistice interbelice, cât şi pentru autohtonizarea conceptului de reportaj) sau al artelor plastice şi al condiţiilor muzeale (de la serialele Contimporanului de la începutul anilor ʼ20 până la dosarul revistei Arta din 2017 privind Muzeele în post-tranziţie).

Tocmai de aceea, dosarul tematic a devenit, oarecum firesc, răspunsul pentru marea provocare cu care trebuia să se confrunte seria a III-a (e-paper) a revistei Cultura: perpetuarea a două componente care au fundamentat identitatea publicației între 2005 și 2015 – dimensiunea istorico-literară, respectiv cea larg culturală (arte vizuale, muzee, teatru, film etc.). Odată cu trecerea de la formatul clasic, pe hârtie, la cel electronic, revista risca să piardă nu doar o categorie consistentă de cititori, ci chiar și o parte substanțială din vechii colaboratori. Risc asumat, desigur, care impunea măsuri nu atât paliative, cât compensatorii.