Antologiile Revistei Cultura. Critici Literari Vol. III (2005-2017)

Revista unei generații

„Nimic nu e mai rar decât un plan”, citează un dicton vechi Franco Moretti într-un Pamphlet de la Stanford Literary Lab, atribuindu-i vorbele lui Napoleon. Și, desigur, e adevărat. Oricât de coagulate prin însăși coerența câmpului literar ar fi dezbaterile literare într-o anumită epocă, sistematizarea lor ajunge deseori să le falsifice acest „plan” inițial. Scopul criticii literare este deseori înlocuit cu rezultatul. Și exact aceasta se întâmplă și în volumul de față. Ne-am propus să antologăm textele importante ale criticilor de la Cultura de după 2005, pentru a releva un plan care, deși nu a fost intenționat, pare să fi existat încă de la începuturile revistei.

Apărută într-un moment în care, pe de o parte, piața de carte părea că poate fi cucerită în chiar centrul ei de experimente alternative (de vreme ce niciodată o editură mică nu a mai avut după momentul 2000 impactul pe care l-a cunoscut Vinea, după cum erau aproape inexplicabile preferințele pentru autoficțiuni crude din colecția „EgoProză” a Poliromului) și, pe de altă parte, publicistica literară trăia parcă o extinsă agonie (căci revistele lunare din Cluj, Iași, Timișoara etc. se provincializau tot mai mult, adresându-se de-a dreptul cu obstinație unui public local, iar săptămânalele culturale bucureștene își pierduseră din emulația creată de polemicile adeseori puțin cordiale din anii ʼ90 și de imediat după 2000), Cultura nu se înscria într-un orizont de așteptare prea optimist. Revista înființată de Augustin Buzura, susținută de Eugen Simion și de Mircea Iorgulescu, se anunța drept un proiect cultural pe care adepții revizionismelor postcomuniste de tot felul și de toată mâna l-ar cataloga degrabă drept „conservator”, „(neo, tardo)modernist” sau oricum „reacționar” în raport cu variantele de liberalism care câștigaseră puterea politică în 2004. Și totuși, astăzi, Cultura se identifică în bună măsură cu promovarea și validarea generației critice (dar și literare, în sens larg) a anilor 2000. Nu-i vorbă, între timp, destui dintre acești critici au primit etichete precum „gheriști”, „stângiști”, „(neo)marxiști” etc., însă retragerea lor – fie și parțială – din publicistică odată cu încetarea apariției seriei a II-a a revistei a stârnit dezbateri pătimașe despre suprimarea tradiției cronicii literare în cultura română. Departe de a se dovedi „conservatoare”, Cultura devine publicația pe care o frecventează și la care colaborează mulți dintre cei mai activi studenți, masteranzi, doctoranzi, asistenți, lectori și tineri cercetători români. După cum reiese și din chestionarulepilog al acestei antologii – realizat la inițiativa Angelei Martin –, revista a stabilit un nucleu dur al criticii milenariste. Des invocate, numele unor Teodora Dumitru, Alex Goldiș, Mihai Iovănel sau Andrei Terian se conturează acum, în retrospectivă, drept centrele de polemică și de analiză ale criticii literare autohtone. Aceștia, alături de Cristina Balinte, Andreea Mironescu, Doris Mironescu, George Neagoe, Adriana Stan, sunt însă și scholars excelenți, care au propus monografii de autori și de curente/orientări literare prin intermediul cărora s-a produs – nu e nicio exagerare aici – o transformare de paradigmă în critica literară românească.

Iar respectiva schimbare se explică tocmai prin particularitățile grupului de critici literari de la Cultura. La baza sa nu a stat atât un plan ideologic-cultural clar definit, cât o emulație intelectuală care a surmontat diferențele care de obicei perturbă colaborarea: preferințele metodologice, ideologice sau chiar politice, centrul academic de proveniență, influențele formatoare ale unor autorități critice diverse ori adverse etc. Majoritatea semnatarilor noi ajung la Cultura datorită empatiei față de principalele voci critice ale publicației sau în urma interacțiunii la cursuri/colocvii studențești. Există și cazuri în care invitația nici măcar nu vine de la un redactor al revistei, ci de la unul dintre colaboratorii constanți. Așa se face că sintagma „tânăr critic” cuprinde cronicari născuți de la finele anilor ʼ70 până la începutul anilor ʼ90. De aici și senzația de efervescență, de diversitate, de impetuozitate și de competitivitate lăsată de paginile de critică literară ale Culturii.

Deși stilurile analitice rămân diferite până la capăt, empatia și emulația amintite au funcționat ca un fel de forță centripetă, consacrând chiar o identitate ușor recognoscibilă a criticii literare de la Cultura. Ea ar putea fi precizată prin cel puțin trei constante.

Deloc în ultimul rând, influența se exercită și în sens invers, tinerii critici ai Culturii extinzându-și aria preocupărilor teoretice mult dincolo de contemporaneitatea literară. În acest fel, dimensiunea actualității teoretice a fost mereu dublată de puternice tendințe de revizitare a trecutului. Aspect confirmat și prin debuturile editoriale ale critici douămiiste, dedicate aproape în exclusivitate fenomenelor fundamentale ale culturii române din secolele XIX și XX, articolele din Cultura demonstrează cât poate fi de fragilă teza „prezenteismului” susținută de unii exegeți din generațiile mai vechi. În paginile acestei antologii, Teodora Dumitru semnează luări de poziție nu doar despre Terry Eagleton sau Bahtin, ci și despre Bolintineanu, Adriana Stan scrie cu egală dezinvoltură despre Dan Sociu, Adrian Schiop și Paul Cornea, Andreea Mironescu îmbină firesc interesul pentru proza extrem contemporană, cu disocieri teoretice despre canon sau postcomunism, Mihai Iovănel sancționează derapajele științifice ale Luminiței Marcu și ale lui Vladimir Tismăneanu, dar și elogiază Truffaut-ul Magdei Mihăilescu, Emanuel Modoc dezbate critic atât experimente artistice de imediată actualitate, dar și valurile receptării avangardismului interbelic ș.a.m.d.

Această polifonie bine temperată a vocilor și a direcțiilor de cercetare se remarcă în toate cele 6 secțiuni în care am ales să distribuim articolele semnate de criticii care au răspuns invitației de la colabora la cel de-al treilea volum al seriei „Antologiile revistei Cultura”. Primele trei, mai teoretice – Perspective asupra teoriei literare, Critica criticii și Critica studiilor culturale – abia dacă înclină balanța numerică în favoarea criticilor tineri în raport cu seniorii. Tot astfel, capitolul dedicat Revizitării clasicilor nu e deloc monopolizat de exegeții din generațiile mature. O mai mare discrepanță e sesizabilă în paginile de Critica prozei contemporane, respectiv Critica poeziei anilor 2000, însă, cum se va vedea, în Cultura nu a fost niciodată loc pentru cecuri în alb ori pentru partipris-uri generaționiste. / Ștefan Baghiu şi Cosmin Borza