L-am numit Cravată

Roman recompensat cu Premiul pentru literatură Alpha din Austria (2012) și Premiul Euregio pentru Literatură Studențească (2015).
Taguchi Hiro are douăzeci de ani și și-a petrecut ultimii doi ani trăind ca hikikomori, închis într-o cameră, fără nicio interacțiune umană, în casa părinților săi din Tokyo. Hiro decide să iasă în lume. Un prim pas – o bancă din parc. Treptat, se împrietenește cu Ohara Tetsu, un salariat de vârstă mijlocie, în costum și cravată, care și-a pierdut slujba, dar care nu știe când și cum să-i dea vestea soției sale. Pe măsură ce Hiro și Tetsu se deschid cu precauție unul față de celălalt, descoperă în tristețea lor o legătură comună. Regretele și dezamăgirile, speranțele și visele, toate ies la suprafață până când își găsesc puterea de a da cumva un nou început vieții lor.
Un roman emoţionant, de neuitat şi plin de surprize. Oare ultima pagină întoarsă va reprezenta un mic triumf?
Hikikomori (lit. „a sta deoparte”, „a sta retras”) definește retragerea totală din societate și căutarea de izolare socială extremă, evadând fizic din viața socială. Hikikomori se referă atât la fenomen în general, cât și la cei afectați de acesta. Estimările sugerează că, în Japonia, o jumătate de milion de tineri și mai mult de jumătate de milion de persoane de vârstă mijlocie au devenit sihaștri social.
Alegerea este cauzată de factori personali și sociali de diferite tipuri, cum ar fi marea presiune a societății japoneze spre realizarea de sine și succesul personal la care individul este supus încă din adolescență. Fenomenul, prezent deja în Japonia încă din a doua jumătate a anilor 1980, a început să se răspândească în anii 2000 și în Statele Unite și Europa.