Scrum

16,20 lei

Scrum (eBook) – Augustin Nacu

  Hurry up! Sale end in:
ISBN: EB9786068012278 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Scrum este cel de-al doilea roman al lui Augustin Nacu și reprezintă istoria unei evadări eșuate, un joc periculos, dar și frumos, disperat de frumos al unui grup de prieteni, mai întâi, elevi, apoi, studenți, din Uniunea Sovietică, aflați într-o goană perpetuă după visul lor.

Cu mici excepții, acțiunea se desfășoară la Chișinău, capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, la începutul anilor optzeci ai secolului XX, constituind sfârșitul așa-zisei epoci de stagnare a lui Brejnev și acel intermezzo dinaintea perestroikăi lui Gorbaciov.

Având mai multe ieșiri într-un viitor nu doar imaginar pentru tot atâtea întoarceri într-un trecut teribil de real, chiar și în unul mai îndepărtat, cel de la mijlocul secolului menționat, o perioadă dramatică pentru Basarabia și oamenii ei, bunici și părinți, a căror remanentă disperare s-a transmis printr-o „memorie a genelor” copiilor și nepoților, alimentându-le mereu acestora din urmă dorința nestăvilită de libertate, din care s-a iscat acel vis și, implicit, acel joc al lor…

Scrum de Augustin Nacu

În după-amiaza aceea de la sfârşitul lui august 1981, mă întorceam cu Vic de la ultimul examen de admitere în Institutul de Medicină din Chişinău. Păşeam tăcuţi pe bulevardul Păcii din cartierul Botanica, unde locuia el, sub un soare arzător, în costume gri, aruncând priviri absente spre blocurile din jur, spre automobilele gonind pe asfaltul încins al autostrăzii, spre chipurile trecătorilor, spre frunzişurile încremenite de căldură ale copacilor încă tineri, înşiruiţi de-a lungul bordurii trotuarului.

În apartamentul lui, ne scoaserăm sacourile, ne spălarăm, în baie, pe mâini, pe faţă, apoi, în bucătărie, Vic găti nişte ochiuri, acoperite cu felii de şuncă, şi o salată de roşii cu ceapă, după care aduse o sticlă de vin din barul tatălui său.

– Pentru plecare! am zis.
– Să ne pupe-n cur duşmanii, adăugă el şi ciocnirăm paharele.

Ne-am pus să mâncăm cu poftă.

– O clipă! scoase Vic deodată şi se sculă de la masă pentru a lua piperul negru din dulapul de alături.

Revenit la locul lui, şi l-a presărat pe ochiurile cu şuncă, pe salată, apoi mi l-a transmis mie şi eu am făcut la fel.

Când am terminat de mâncat, rămaserăm la masă, savurând vinul cu înghiţituri mici.

– Studenţi la medicină, am constatat. Un pas spre ţintă.
– Îhî, se arătă mai sceptic Vic. Cât mai avem de mers…
– Şapte ani, am spus de parcă ar fi fost vorba de şapte zile.
– Asta în cel mai bun caz, replică. Dar şi aşa termenul e prea lung.

Cuvinte neaşteptate, care m-au făcut să mă uit atent la Vic. I-am privit faţa suptă şi puţin palidă, ochii pătrunzători, sub nişte sprâncene lungi, mai arcuite la extremităţi, fruntea, mărginită de un păr întunecat şi scurt. Avea aerul uşor posac. Era sprijinit într-un cot pe masă, frecându-şi lobul urechii, obiceiul său dintotdeauna, şi ţinând cu cealaltă mână paharul cu vin.

– Am mai reflectat, continuă, anticipându-mi eventuala întrebare. Cred că nu trebuie să mizăm numai pe acest plan.
– Pe ce încă? m-am mirat. Nu vezi că suntem ca într-o cuşcă?
– Poate că există şi căi mai rapide, zise calm.
– Hm, am ridicat din umeri. Chiar dacă există, nu le cunoaştem.
– Deocamdată, rosti la fel de calm.

Lumina soarelui inunda bucătăria.

Amândoi am lăsat paharele cu vinul neterminat pe masă şi am trecut în camera lui, cu fereastra spre bulevardul Păcii. Aici nu pătrundea soarele şi era un pic mai răcoare. M-am aşezat pe canapea. Vic îşi schimbă cămaşa albă cu tricoul său de un galben spălăcit, pantalonii cu blugii săi roşi la genunchi şi se întinse pe podea lângă magnetofon, pe care îl puse în funcţiune. Era grupul „SMOKIE”, cu piesa „What can I do?2”, şi mi-a răsărit în minte acel scurt episod din clasa a opta, când, la întrebarea mea dacă ştia ce vrea, Vic îmi răspunse fără să stea pe gânduri că ştia, iar eu, impresionat de convingerea lui, l-am mai rugat să-mi spună cum şi-a dat seama de asta şi, atunci, el îmi mărturisi că, mai demult, a ascultat pentru întâia oară melodiile grupului „SMOKIE” şi că, ascultându-le, şi-a înţeles vocaţia pentru chitară. Ceva mai târziu, mi-a zis că a reuşit să-i înduplece pe părinţi să-i ia un magnetofon, bineînţeles, unul sovietic, marcă „IAUZA”, cel mai ieftin. Câtva timp după aceea, mi-a mai zis că, la insistenţele lui, părinţii au acceptat cu mare greu să-i mai ia şi un pick-up, tot sovietic. Îmi spunea că dorea să cunoască muzica altora înainte de a se apuca de chitară.

Piesa „What can I do?” s-a sfârşit şi l-am întrebat pe Vic despre chitară.

– Mi-o cumpăr din prima mea bursă, zise ferm.

Bobinele se roteau încet şi melodiile se succedau. Tolănit pe canapea, cu faţa în sus şi mâinile sub cap, îmi mai aduceam aminte şi că, în vreme ce Vic, cu care învăţasem într-o clasă, ştia deja ce vrea, eu unul tot nu-mi puteam afla rostul. Îmi plăceau, pe rând, ba geografia, ba istoria, ba filosofia şi săream aşa, de colo colo, fără să mă găsesc pe mine însumi. Încercam să scriu, în rusă, în „moldovenească3”, până şi în franceză, dar nu-mi ieşeau decât nişte naivităţi. Rătăceam prin „întunericul zilei” în căutarea unui vis care să devină doar al meu, după cum a devenit pentru Vic chitara. Mi-l aminteam plin de umor. Toţi râdeau de poznele lui, fără să bănuiască măcar că vesela-i nonşalanţă ascundea un spirit critic şi lucid, o fiinţă sinceră şi delicată, o individualitate, intuită de mine abia în momentul în care mi-a spus atât de simplu şi clar că dorea să fie chitarist. Destăinuirea lui ne-a împrietenit. Au urmat acele plimbări după ore, cu lungi discuţii despre viaţă şi moarte, despre bine şi rău, despre marile adevăruri şi neadevăruri, discuţii dintre doi adolescenţi, crescuţi într-o atmosferă închisă şi care tocmai descopereau că s-au născut într-o lume ce nu corespundea aspiraţiilor lor, că trăiau într-o societate perversă şi nedreaptă, în care dreptatea nu mai încăpea, deoarece nimeni nu-i simţea necesitatea. „Dreptatea e orfană, spunea Vic, şi de aceea rămâne întotdeauna păgubaşă… Să ţii minte…” Desigur că ţineam minte! Desigur! Şi acele zile înnegurate de martie! Şi acei nori grei, întunecaţi, acoperind pământul asemeni unui capac de plumb! Şi străzile cu zăpadă murdară! Şi noroiul pe care îl călcam cu ghetele noastre teribil de umede! Şi vorbele noastre, ah, acele vorbe ale unui început de maturizare!… Ţineam minte… Şi grupurile de liceeni francezi care ne vizitau şcoala, singura şcoală românească, cu predarea limbii franceze din clasa întâi, din Chişinău4. Veneau din 1979, an în care Chişinău şi Grenoble s-au declarat „oraşe înfrăţite”, ceea ce prevedea şi schimb de elevi. În ajunul sosirii fiecărui grup, un consiliu al profesorilor selecta 40 de elevi din clasele a noua şi a zecea, consideraţi cei mai buni la franceză şi printre care, uneori, nimeream şi eu. Noi, elevii „aleşi”, primeam învoire să-i însoţim pe cei 40 de liceeni în decursul sejururilor lor în primele decade ale lunilor septembrie şi aprilie la Chişinău, nu fără a ni se da, de fiecare dată, aceleaşi instrucţiuni în cancelaria şcolii despre ce să conversăm şi cum să ne comportăm cu oaspeţii din Franţa ca să le arătăm că suntem cetăţeni fideli patriei socialiste şi multinaţionale, partidului şi guvernului sovietic, care se sfârşeau mereu cu aceeaşi atenţionare că aveam să fim supravegheaţi oriunde ne-am fi aflat cu francezii. Fiind de-o seamă cu noi şi nu doar din Grenoble, aceştia, conform programului dinainte stabilit, învăţau la şcoala noastră limba oficială, rusa, asistau la unele ore, făceau excursii prin Chişinău şi în afara oraşului. Ne petreceam cu ei, mai mult, serile, îndeosebi, la hotelul în care erau cazaţi, în bavardaje vesele, gălăgioase, cu vin şi ţigări occidentale, de negăsit la noi. Se adunau acolo nu numai elevii selectaţi, ci şi cei care nu aveau învoire, cu toate că riscau o săpuneală a doua zi în cancelaria şcolii. Ţineam minte că unul dintre aceştia, un coleg de clasă, a fost chemat în biroul directorului, care i-a arătat poza lui, făcută de angajaţii KGB la hotel, şi care i-a interzis categoric să mai apară în preajma liceenilor sub ameninţarea exmatriculării. Nu ştiam dacă au păţit-o şi alţii. Puteam doar presupune. Oricum, fructul oprit era dulce şi mai mulţi elevi neselectaţi se întâlneau în continuare cu francezii. Nu spun de ceilalţi, dar eu, unul, uitam şi de instrucţiunile alea idioate, şi de microfoanele de care auzisem că puteau fi montate în camerele de hotel, când mi se întâmpla să fiu singur în compania câtorva tinere franţuzoaice, vorbindu-le în amănunte despre lumea în care trăiam, despre condiţia umilă a omului de aici, despre constrângerile la care era supus, despre lipsa totală de libertate în URSS, în timp ce ele mă ascultau cu interes şi îmi puneau nenumărate întrebări, la care eu le răspundeam fără ocolişuri şi mă bucuram că eram înţeles, iar în plăcerea lor de a se întreţine cu mine, în gingăşia îmbrăţişărilor şi săruturilor lor, în strălucirea ochilor lor, eu vedeam Franţa, Occidentul, lumea lor, liberă, ademenitoare, după care mă pomeneam tânjind, dar în care nu puteam să ajung. Plecând acasă, ghiceam nu o dată în cei doi bărbaţi din faţa hotelului pe „optimiştii în civil”, cum au fost porecliţi angajaţii KGB, care ne ţineau pe noi, elevii sovietici, sub observaţie, şi mă simţeam atunci în rolul personajului din bancul acela scurt şi cuprinzător: „Mergea un pesimist, urmat de doi optimişti în civil…” Ori de câte ori francezii părăseau Chişinăul, cutreieram de unul singur locurile prin care umblasem cu ei, îndârjit în gândul că lumea lor era şi a mea, dar că eu, spre deosebire de ei, nu de lumea aceea aveam parte, ci de aceasta, străină mie. În liniştea camerei mele, stăteam, adesea, până târziu la masa de scris, cu lampa aprinsă, deasupra pozelor cu liceenii, făcute de mine, deasupra pliantelor cu o mulţime de vederi din Franţa, dăruite de ei, în care mă şi zăream urcând cu telefericul, înfricoşat de înălţime, spre lanţul de munţi împrejmuind oraşul Grenoble, schiind, împreună cu nişte copii dintr-un sat din Savoie, pe o pantă înzăpezită din Alpi, păşind desculţ, cu părul zbârlit de vânt, pe nisipul de culoarea ierbii uscate de pe plajele din Normandie, înmărmurind pe falezele din Bretagne în faţa apusului de soare, oglindit în apele Atlanticului, străbătând pădurile întunecoase, cu cerbi şi mistreţi, din Sologne, trecând pe la castelele cu turnurile ţuguiate din Valea Loirei, rătăcind pe străduţele întortocheate din Rouen, zăbovind în Bordeaux, alergând prin Strasbourg, zburând la Nancy şi, în cele din urmă, aterizând la Paris, unde totul se învârtea ca într-un caleidoscop: şi Notre-Dame, şi Tour Eiffel, şi Arc de Triomphe, şi Champs Elysées, şi Jardin du Luxembourg, şi Cartier Latin, şi Montmartre, şi Louvre… şi visam, visam în taină să mă plimb aievea, iar nu în fotografii, prin Franţa… Astfel mi s-a copt visul.

2 Ce pot face? (engl.)

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Scrum”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii