În fiecare zi moare un celebru

În fiecare zi moare un celebru de Alex Petre Popescu

Capitolul I
Luni 13:30 – Probleme serioase

După câteva momente de tăcere, timp în care ambele persoane aflate la masă se preocupaseră mai mult de tăvile cu mâncare din faţa lor, veni şi concluzia drastică a unui discurs care începuse cu multe minute în urmă.

– Dumnezeu mă urăşte! declară Dinu, fără să-şi ridice privirea din farfuria de plastic subţire, atent să aleagă, cu furculiţa, bucăţelele de vită dintre cele de bambus sau ciuperci.

O asemenea viziune sumbră, atât asupra divinităţii, cât şi asupra propriului destin, i-ar fi determinat pe majoritatea oamenilor să se oprească din mestecat, măcar pentru o clipă. Prietenul său însă se înfrupta în continuare din puiul cu sos dulce-acrişor, fără să se grăbească, de parcă ura divină putea să mai aştepte. Fie că nu era prima dată când auzea acest lucru, sau pur şi simplu avea una dintre acele firi nepăsătoare, specifice omului modern, dintr-un motiv sau altul, îi luă aproape un minut până să încerce să-l contrazică.

– Exagerezi. E clar că nu prea te place, dar nu m-aş duce atât de departe. E cel mult o antipatie… Excelent puiul! continuă Luca, cu o uşoară satisfacţie, când îşi văzu farfuria goală. Oricum, parcă erai agnostic ultima oară. Sau te întorci la religie în clipele grele?

Deloc descurajat de lipsa de compasiune cu care fusese întâmpinat, Dinu observă că amicul său a terminat de mâncat, un prilej bun de a se face mai bine înţeles. Lăsă furculiţa de plastic alb sprijinită de marginea tăvii, pentru a putea gesticula în voie, ridică ochii către el şi îşi reluă discursul.

– Bine, reformulez. În cazul în care există Dumnezeu, mă urăşte. E singura explicaţie logică. Am cea mai nenorocită meserie din lume, cartea n-o să mi se publice niciodată, Irina sigur mă înşală… Acum c-ai adus vorba de religie, pot să adaug şi-un frate care şi-a pierdut minţile. Nu ţi se pare destul? Cum ai defini tu situaţia?
– Drama intelectualului român, de condiţie medie, la începutul secolului XXI, veni rapid răspunsul lui Luca, de parcă îl avea deja pregătit şi doar aştepta momentul oportun.

Replica îl făcu să cadă puţin pe gânduri şi avu nevoie de câteva momente, pentru a se regrupa şi a reveni cu un nou argument.

– Tu n-ai problemele astea…
– Eu nu sunt intelectual, sunt mai mult un artist. Şi fac eforturi să nu-mi complic viaţa. Nu-mi pasă de job, prietenă n-am, cărţi nu scriu… N-am nici măcar frate, dar aici nu pot să-mi asum vreun merit… Ştii care e problema ta, Dinule? Sau, cel puţin, una dintre ele. Iei lucrurile prea în serios. Nu poţi să priveşti viaţa aşa, să faci din orice o tragedie.
– Încerc să fiu mai optimist…
– Optimismu’ e pentru copii. Tu ai nevoie de resemnare. Ai o vârstă… s-a terminat. Lucrurile bune se întâmplă doar când eşti tânăr. Luca se opri pentru o clipă, cât să ia o înghiţitură din sticla de apă plată, apoi continuă, cu şi mai multă convingere. Ştiu că mulţi îţi spun că la douăş’cinci eşti încă tânăr, dar eşti tânăr doar faţă de ei. Dacă îţi zice unul care chiar este, are şi mai puţină credibilitate. Tinerii spun numai tâmpenii. De-aia şi li se întâmplă lucruri bune.
– Îmi plăcea mai mult discuţia când era despre problemele mele reale, nu despre ale tale, de ordin psihic.
– Sunt convins. Ai fost mereu de un egoism feroce. Probabil e defect profesional. Te-ai obişnuit să intri cu bocancii în vieţile oamenilor.
– Doar pentru a informa populaţia. E o formă complexă de altruism.

În timp ce îşi apăra moralitatea, Dinu apăsă pe butonul rotund al telefonului, pentru a-i lumina ecranul. Se uită plictisit la oră, ridică privirea şi continuă, cu un glas lipsit de orice urmă de entuziasm:
– Bine că mi-ai adus aminte. Ar cam trebui să plec…
– Te temi de furia Cezarului?
– Nu cred că se enervează vreodată. N-are nevoie. E insuportabil şi când e calm.

Se ridică de pe scaun, apucă, cu mişcări lente, portofelul şi telefonul mobil de pe masă şi le îndesă, pe fiecare, într-un alt buzunar din faţă al pantalonilor. Apoi, îi strânse mâna lui Luca, într-un gest tipic masculin de despărţire. Chiar înainte de a se întoarce cu spatele, pentru a părăsi zona de mese din mall, îi mai adresă prietenului său câteva cuvinte, asigurând continuitatea ritualului lor de la prânz.

– Ne vedem mâine, tot cam pe la aceeaşi oră. În cazu’ în care n-o să am demnitatea să mă sinucid între timp.
– Nu face asta. Cine-o să mai scrie despre tragedie?

Întrebarea îi smulse o jumătate de zâmbet, pentru prima dată de când începuse discuţia din timpul pauzei sale de masă. Era de apreciat că încerca să-l înveselească, sau, mai degrabă, că, într-o anumită măsură, chiar reuşea, indiferent de intenţii. În definitiv, rolul prietenilor este de a te face să te simţi mai bine. Când se întâmplă în mod involuntar, e cu atât mai benefic, nu-i poţi bănui de falsitate. De aceea, îşi arătă recunoştinţa cu un nou gest de despărţire, de data aceasta de la distanţă.

Mintea îi rămăsese fixată, într-un mod bizar, la întrebarea lui Luca, ignorându-i evidentul caracter retoric. În timp ce se îndrepta, cu paşi lenţi, spre scara rulantă, se gândea la răspuns, deşi conştient de absurdul situaţiei.

Cui i-ar da Cezar articolul despre moartea sa? Oare ar avea decenţa să-l scrie chiar el? Sau l-ar pune pe un tânăr student, încă în perioada de probă, unul care ar scrie greşit şi titlul? Ar fi în stare. Desigur, ar ţine un discurs lung despre pericolele meseriei de jurnalist şi i-ar lăuda sacrificiul în slujba cetăţeanului, chiar dacă ar muri acum, alunecând cu capul în balustrada de fier. La final, ar încheia apoteotic, l-ar alege pe cel mai inapt dintre cei fără experienţă şi l-ar încuraja să preia stindardul omului de presă, printr-un articol omagial. Probabil că nici n-ar fi printre ştirile principale, ar apărea undeva în josul site-ului. „L-am apreciat mult pe Dinu, mi-a fost aproape ca un fiu, dar lumea nu prea dă click pe aşa ceva”, şi-ar motiva Cezar decizia, cu regret în glas. Dacă există o persoană care să-ţi taie cheful şi de sinucidere, doar el poate fi.

Probabil că ştirea ar suna mult mai bine în alte ziare, care nu i-ar menaja memoria, din respect colegial. S-ar repezi ca vulturii să muşte din hoitul său, ar săpa în trecutul lui fără milă, în căutarea unui titlu senzaţional, la fel cum ar proceda şi el în locul lor. „Ziaristul de la Gossip şi-a prevestit moartea”, ar titra ei, dacă Luca le-ar povesti conversaţia de mai devreme. Poate chiar ar pune la îndoială natura pur întâmplătoare a tragediei. Într-un astfel de domeniu, în câţiva ani de activitate, e imposibil să nu deranjezi câteva persoane importante. „Senzaţional! N-o să-ţi vină să crezi ce mare şmecher îi pusese gând rău ziaristului de la Gossip”. Sigur ar reuşi ei, într-un fel, să-l asocieze post-mortem cu cineva, de nici măcar el n-ar putea ghici identitatea acestei persoane misterioase. Cu o singură excepţie. O legătură pe care ar face-o orice jurnalist contemporan care se respectă. „Tragedie în presa de scandal din România! Intră să vezi modul şocant în care şi-a pierdut viaţa un ziarist de la Gossip şi ce legătură avea el cu Ty Julius”, ar suna cel mai previzibil titlu posibil.

Din nou Ty Julius! În mod sigur asta s-ar întâmpla. Toată presa i-ar călca pe cadavru ca să îl poată menţiona pe Julius, indiferent de motiv. Numai despre el se vorbeşte acum. Ah, cât îl urăşte! Pe cât de mult poţi urî o persoană pe care n-ai întâlnit-o niciodată. Deşi, în mintea lui, e evident că nu e vorba despre Julius. Nu e atât de superficial, încât să aibă sentimente puternice faţă de o vedetă de carton, un cântăreţ fără voce, pe care propria lui breaslă l-a făcut relevant. E vorba despre ce reprezintă Julius: simbolul jobului său de om oribil, care îl obligă să scoată senzaţionalul din necazurile altora. Acesta e unicul motiv pentru care îşi proiectează ura asupra lui.

Dacă ar mai fi avut timp să se gândească la asta, poate ar fi găsit, într-un final, puterea să-l ierte. Din păcate, nu făcuse decât să-şi aducă aminte că trebuie să ajungă la birou şi să încerce, din nou, să obţină un interviu. Cu Ty Julius.

Scările rulante îl purtaseră până la parterul mall-ului şi se simţea, acum, cu picioarele pe pământ. Era liber să se concentreze, ca de obicei, asupra trecătorilor şi să-şi imagineze motivele pentru care ei erau mai fericiţi decât el. Majoritatea păreau mulţumiţi de viaţa lor. Mai ales cuplurile. În mod sigur, datorită jumătăţii feminine. Toate erau vesele, fără griji, probleme, frustrări, complexe… nu ca Irina. Nu putea fi niciuna ca Irina, s-ar fi văzut pe feţele partenerilor tortura psihică la care sunt supuşi.

Un gras în cămaşă roz îi intră brusc în câmpul vizual. Părea mai împlinit sufleteşte decât toţi ceilalţi la un loc. Dinu se pregăti să-l desfiinţeze, în minte, pentru modul superficial de gândire, pe baza căruia îşi menţinea iluzia fericirii. Nu avu timpul necesar deoarece îl recunoscu peste doar câteva momente. Era Marian. Nu-l mai văzuse din facultate, însă era neschimbat. Poate ceva mai gras şi mai vesel. Din fericire, lăţimea culoarului din faţa magazinelor de haine îţi permitea să te fereşti de privirea celor aflaţi pe partea cealaltă. Cu greu l-ar putea recunoaşte cineva, venind înspre el din stânga, dacă îşi ţinea capul întors spre vitrina din dreapta.

Astfel de gânduri nu mai aveau însă niciun rost, pentru că Marian îi făcea semne energice cu mâna şi se apropia, cu un zâmbet larg, străbătând culoarul pe diagonală, ca un om fără respect faţă de legile nescrise ale universului.