Fiica mea America

16,50 lei

Fiica mea America (eBook) – Ileana Cudalb

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065940260 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

O alta faţă a tranziţiei ce atinge mediul rural, o familie ce riscă să se destrame. Stil clasic, de un calm şi o limpezime imperturbabile.

Un roman fascinant, destinat marelui public cititor.

Fiica mea America de Ileana Cudalb

ANA

Părinţii mănâncă aguridă iar copiilor li se strepezesc dinţii.
Un adevăr vechi de când lumea îmi răsună în minte ca un zgomot de ciocan, înfundat, pe care urechile mele nu-l lasă să răzbată la suprafaţă decât rareori, când mintea mi se limpezeşte de alte gânduri.
Soarele amiezii îşi răsfiră lumina peste cimitirul aşezat pe coasta dealului, învecinat, de mai bine de cinci sute de ani, cu satul Stejaru.
Jos, în vale, casele sunt rânduite la umbra salcâmilor, de-a lungul apei Gerului. Aici, pe deal însă, lumina este atotstăpânitoare, îngăduind, alături de ea, doar pacea care vine să aline tot ce este deşertăciune în lumea asta.
Înadins parcă, oamenii nu lasă nimic să plodească în cimitir. Le este dragă această lumină. Le dă mai multă încredere. Nu răsădesc decât liliac şi flori. Flori umile, târâtoare, cu tulpina scurtă şi încârligată ca un ultim zbucium a toate câte trec prin ele şi cu ele spre lumea de dincolo. Cerceluşi şi antagic. Flori neluate în seamă, aproape smulse cu duşmănie din grădinile din sat. Aici ele îşi desfată petalele viu colorate în lumina clară a zilei şi sporesc aerul de sărbătoare pe care oamenii îl simt ori de câte ori se apropie de locul acesta.
Simţind parcă prezenţa unui străin pe domeniul său, clopotul mare de bronz, tot atât de vechi ca şi satul, începe să bată arar; fie să dea de ştire, fie să-i treacă vremea. Dar, indiferent de cauza care l-a pus în mişcare, sunetul lui solemn reverberează într-un fel ciudat în sufletul meu.
Am impresia că mă aflu într-un cerc. Cimitirul din jurul meu este o replică a lumii de dincolo, din afară, care începe şi se sfârşeşte, ca orice plăsmuire, în acelaşi punct, prin acelaşi act. Dacă ar fi să pornesc la drumul pe care mi l-am propus, de unde să încep? Cum să trag linia care desparte închipuirea de adevăr? Am eu dreptul să pătrund în oricare dintre aceste lumi, ducând după mine ispita cunoaşterii, ca, odată ajunsă la adevăr, să-l supun judecăţii tuturor? Am, oare, acest drept?
Dangătul clopotului este departe de a-mi da un răspuns. Pare mai degrabă o invitaţie, aşa cum este şi uşa permanent deschisă a bisericuţei, pomenită de toţi moşii şi strămoşii satului, gata să primească toate câte se petrec în jurul ei, ca un înţelept căruia i-a fost dat să vadă multe.
O clipă zăbovesc în mijlocul aleii principale. Nu sunt încă pregătită să stau de vorbă cu cineva. Vreau să rememorez faptele aşa cum le-am cunoscut eu. Vreau să-i aduc la un loc pe oameni, pe toţi cei care au legătură cu aceste fapte, ca într-o scenă de teatru, să-i las să se mişte liberi de închipuirea mea, aşa cum au făcut-o şi altădată. Poate că aşa am să înţeleg, în cele din urmă, tot ceea ce mi s-a părut de neînţeles atunci.
Mult mai liniştită, îmi dau seama că în jur nu-i nici ţipenie de om care să mă judece sau să intervină în hotărârea mea. Mă îndrept către pridvorul bisericii să mă confrunt cu realitatea. Paşii mei răsună ca la o poruncă, rar, tot mai rar şi abia dacă mai am timp să observ această schimbare. Răcoarea paraclisului îmi strecoară o sfiiciune în suflet care mă opreşte ca de fiecare dată locului, oricât aş fi eu de grăbită să mă încredinţez ocrotirii divine.
Înţelepţii m-ar îndemna să folosesc această staţie pentru a căuta, cu o clipă mai devreme, în sufletul meu, păcatul trufiei şi a-i cere Celui-de-Sus să mă dezlege de el. Dar eu n-am timp de presupunerile care cad de obicei în seama înţelepţilor şi cred că, într-un acces de pocăinţă, îmi refuz orice şansă de a mă salva astfel. Mi se pare drept ca eu, zidirea însufleţită a Celui mai Presus de viaţă, să număr în contul meu toate păcatele lumii, pentru ca astfel să mi se pară dreaptă pedeapsa. Orice pedeapsă.
Odată ajunsă în naos siguranţa mă părăseşte. Abia aici străfulgerarea luminii din catapeteasmă, împlinită de alte lumini, care mai de care venind să o slăvească pe cea dintâi, mă ţintuieşte locului ca într-o revelaţie. De ce oare s-au întâmplat, toate câte s-au întâmplat?
Şi, pe măsură ce zăbranicul poleit cu fir de aur din părelnice adieri de fum se lasă dat la o parte de o mână nevăzută, încep să disting conturul lucrurilor din jur, a semenilor adunaţi într-o aşteptare fără soroc, a iconostasului care se ridică în faţa fiecărui credincios ca un zid de apărare, primejdia fiind singurul reper care-i hotărăşte dimensiunile.
Am făcut tot drumul din sat şi până la cimitir, fără să mă gândesc la ceva anume. În fond, nu e prima dată când vin aici. Întotdeauna am preferat lăcaşul acesta altor biserici, oricât ar fi ele de impunătoare, şi ori de câte ori am prilejul vin şi caut cu bucurie să găsesc câteva clipe tihnite la adăpostul lui.
De data asta însă ştiu că nu mă aşteaptă nici o bucurie. Nici n-am venit să caut vreo bucurie. De-o parte şi de alta a stranelor, rudele mele par împietrite, de parcă nici lor nu le vine să-şi creadă ochilor ce văd. Lângă sicriul deschis nu este decât o jerbă de flori, legată cu panglică albă pe care scrie simplu: Noi te iubim. La picioarele sicriului, iconostasul principal sprijină icoana făcătoare de minuni a Fecioarei. Şi mai jos, pe o policioară, arde o candelă.
Clopotul începe să bată din nou şi încetul cu încetul se adună oamenii: femei din sat, îmbrăcate în negru, sughiţând a plâns în colţul basmalelor; bărbaţi descoperindu-şi capetele înainte de a se despărţi de femei şi de a-şi ocupa locurile în strana ce le este hărăzită dintotdeauna; copii înghiontindu-se, trimişi la locul lor cu alţi ghionţi, de la femeile care îi ţin de rău.
Apoi se aud câteva maşini. Întorc capul şi văd un microbuz în faţa uşii de la intrare. Din el coboară câteva femei frumoase, bărbaţi tineri, cu toţii sosiţi de la oraş. Feţele lor caută curioase în bisericuţa modestă de ţară, doar-doar vor găsi pe cineva cunoscut.
În urma lor se iveşte un bărbat singur, cu obrazul supt şi cu ochii mari. Pare copleşit de durere. Aproape să nu-l recunosc. Dacă m-aş sinchisi câtuşi de puţin de el, mi-ar părea rău că duce o asemenea povară. Dar nu-mi pasă. Ura pe care a stârnit-o în sufletul meu aproape că mi-a amorţit simţămintele. Mă uit la el cum umblă ca de pe altă lume, privind în jur, nevenindu-i a crede că toate i se întâmplă chiar lui. În cele din urmă, cu un efort vizibil se apropie de catafalc, lăsându-se pradă disperării. Imediat se şi găseşte cineva care să-l ostoiască:
– Nu se cade, Tudore! Fii cuminte! Nu se cuvine…
Incidentul trece şi oamenii îşi reiau locurile stabilite parcă de o autoritate anume: femeile de-o parte, bărbaţii de alta. În faţa lui Dumnezeu ei se arată cu osebire, deşi se încred la fel în mila Sa.
Numai cei de la oraş par să nu se sinchisească de aceste reguli nescrise. Ei au rămas grupaţi laolaltă în mijlocul naosului, femei şi bărbaţi, prieteni ai dispărutei, colegi de serviciu.
Cu toţii fac roată în jurul lui Tudor, pe care, evident, nu-l agreează, dar se simt datori să-i arate simpatie. Şi pentru că asta nu mai poate să dăuneze cuiva, îşi dau toată silinţa. E un fel de misiune asumată.
Eu şi Costea am rămas în tot acest timp în strana familiei noastre, neluaţi în seamă de nimeni. Sunt cât se poate de uimită de toate câte se întâmplă în jurul nostru, dar, mai mult decât atât, sunt intrigată de faptul că America nu ne-a adresat nici măcar un cuvânt de la venire. Stă singură în mijlocul rudelor, hotărâte parcă să nu-i acorde nici o atenţie – şi lucrul acesta mă înnebuneşte pur şi simplu. În alte condiţii, aş considera asta o dezonoare. Sunt hotărâtă să pun capăt acestei situaţii, dar înainte de a face un gest, privesc în lungul bisericii, şi mă opresc. Pe cărarea făcută, după rânduială, între bărbaţi şi femei, îl văd venind cu mersul nesigur şi privirea şovăielnică, pe ginerele meu, Petre. În cele din urmă înţeleg că lucrurile au un tâlc al lor.
America îşi muşcă buzele. Petre se arată mai degrabă preocupat de lumânarea pe care vrea să o aprindă la sfeşnic. Tudor se macină pe dinăuntru. În sfârşit, Petre se uită în jur şi, zărindu-ne, se îndreaptă spre noi, ignorând-o pe soţia lui, aşa cum am bănuit.
– Nu ştiu dacă am ajuns la timp. Aveţi nevoie de ceva? Pot să vă ajut cu ceva?
– Mulţumim, îi răspund. Întoarce-te acum, începe slujba.
Ceaţa îmi abureşte privirile şi îmi deformează imaginea, mărind în chip nefiresc figurile pe care le privesc. Mai ales una. A bărbatului care ocupă locul central în grupul celor veniţi de la oraş. Un om încă tânăr. Cum de are neruşinarea să pară atât de afectat? Instinctiv, mă întorc spre fiica mea, pentru a căuta răspuns. Ai! Ai! Ai! America.
Simţind parcă frământarea mea, Tudor întoarce capul şi capitulează cu o privire de cerb rănit, cu pupilele atât de dilatate, încât ochii lui par o noapte nesfârşită.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Fiica mea America”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii