Cartea lui Andrei

Cartea lui Andrei de Ion Lazu

Lumina

O, cît de dulce e lumina
În care s-a-nvelit grădina
Şi, mai uşoară ca o pană,
Pluteşte lin peste poiană.
Cum poleieşte ea cu ceară
Merele mari din astă vară.
Ce ageră şi ce îngustă
Trecu prin aripi de lăcustă
Şi cum atîrnă ca un fald
De coperişul casei, cald.
Ce lacrimi clare, străvezii
Se-adună-n strugurii din vii…
O, cît de dulce-i iarăşi azi
Cînd ne mîngîie pe obraji
Şi cum de praf şi fard şi ruj
Ne spală iute, ca un duş
Învăluindu-ne cu-n nimb
De pace, cînd plutim prin timp…
Dar şi mai galbenă-i lumina
Pe care-o duce-n stup albina.

Iedul

Îţi spun sincer: Eu nu cred
Că s-ar mai găsi vreun ied
Prin imaşuri şi livezi
Cum e cel pe care-l vezi!
După cum băgai de seamă
S-a pierdut de capra mamă
Şi strigînd „mee-mee!” pe drum
A intrat pe poartă-acum.
A pornit sfios prin curte
Pe picioarele lui scurte
Însă sprintene de fel –
Greu să pui mîna pe el!
Dar de cît s-a tot plimbat
Pe la noi în lung şi-n lat
Pipăind mereu cu botul,
Acum cred că ştie totul;
I-a mai dispărut şi frica,
N-o mai cheamă pe mămica.
Poţi acum să-l şi atingi,
Însă fără să-l împingi!
Pune mîna mai întîi
Şi încearcă să-l mîngîi:
Are o blăniţă albă,
Moale, fragedă şi caldă.
Vezi, uşoară mîna-ţi fie
Şi-l apucă pe bărbie:
Ochii mari, boticul ud
Şi urechi care aud.
Acum, cu mişcări mărunte,
Plimbă-i degetul pe frunte:
Două-mpunsături în carne
Sunt mugurii de la coarne!
Cînd i-or creşte
De un deget,
Te fereşte
Fără preget!
Căci, pe drept cuvînt, nu cred
Să mai fi văzut vreun ied
Prin imaşuri şi livezi
Cum e cel pe care-l vezi!