Învață-mă să te iubesc, Iubire!

Atunci când abordează tema iubirii dumnezeieşti, teologia răsăriteană se află oarecum într-o dilemă. Acest lucru se petrece pentru că aparent este nevoie să înţelegi ce este iubirea înainte de a vorbi despre cum se manifestă ea.
Cuvântul „iubire” a devenit astăzi unul dintre termenii cei mai folosiţi şi, de asemenea, unul dintre cei mai banalizaţi, un cuvânt căruia noi îi dăm înţelesuri diferite după împrejurări circumstanţiale. Chiar dacă această abordare se concentrează mai mult asupra înţelegerii şi practicii ei în Sfânta Scriptură şi în tradiţia Bisericii, nu putem însă să facem abstracţie de sensul pe care îl are acest cuvânt, şi în diferitele culturi, şi în limbajul uzual. Astfel, vorbim adesea despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, despre iubirea muncii, despre iubirea dintre părinţi şi copii, între fraţi şi vecini sau despre iubirea faţă de aproapele. Dar, în toată această diversitate de expresii, numai iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele se remarcă drept arhetipul formelor omeneşti de iubire.